Două dureri nu sunt la fel, dar Dumnezeu le cunoaște pe toate și e gata să ne dea ajutorul de care avem nevoie în problema specifică cu care ne confruntăm.

Primul ajutor pe care ni-l dă e chiar rugăciunea. Nu răspunsul la rugăciune, ci rugăciunea însăși. Posibilitatea de a ne ruga e un dar de o infinită valoare. De cele mai multe ori nu apreciem îndeajuns acest dar și punem răspunsul așteptat înaintea actului de comunicare. Dar rugăciunea e în primul rând părtășie, abia apoi petiție.

Atunci când ne rugăm, problemele noastre nu mai sunt ale noastre, ci devin problemele lui Dumnezeu. Poverile noastre devin poverile lui Dumnezeu. Cum? Prin simplul fapt că ele nu mai sunt numai în noi, ci și în El, la jumătatea distanței dintre El și noi.

O rugăciune în care suntem conștienți de acest lucru își poartă cu sine propria răsplată. Într-o astfel de rugăciune răspunsul pe care îl așteptăm vine întotdeauna, el nefiind separat de rugăciunea însăși.

Orice suferință e în esența ei durerea despărțirii de Dumnezeu. De cele mai multe ori nu suntem conștienți de acest lucru și o atribuim altor cauze ce nouă ni se par logice. Ceea ce nu știm însă e că există și o logică a superficialului, a mediocrității, a jumătăților de măsură - o logică impecabilă în sine, dar limitată... corectă din punct de vedere matematic, dar săracă din punct de vedere spiritual.

Adevărata rădăcină a suferinței e durerea sufletului în fața zidului ce îl desparte de Dumnezeu. Chiar dacă în mod conștient nu percepem acest zid și această părăsire, o parte din sufletul nostru le recunoaște. Partea ce reprezintă chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi își cunoaște Modelul și prin orice suferință ne strigă să ne întoarcem la El. Primul pas spre vindecare spirituală e să înțelegem corect acest mesaj și să-l aducem în lumina conștiinței.

Al doilea pas e să ne dorim alipirea de Dumnezeu, să facem din ea idealul nostru suprem. Iubirea însăși în esența ei înseamnă alipire, unire, a deveni una, a șterge granițele și a ne pierde în ceea ce iubim. Isus ne învață că orice atașament de lucrurile vizibile, de 'lumea aceasta' ne diminuează șansele de a ne astâmpăra această sete existențială a sufletului de iubirea supremă, de Dumnezeu. Ca să devenim 'săraci cu duhul', trebuie să ne eliberăm de povara atașamentului de lucruri materiale. Ca să ne ridicăm, trebuie să fim ușori și orice alipire a sufletului de ce e lumesc îl îngreunează ca o piatră agățată de gât.

Al treilea pas spre vindecare e trăirea oricărei suferințe în lumina adevărurilor conștientizate mai sus. Eu sufăr ca și înainte, dar totuși ceva s-a schimbat. Suferința mea nu mai e la fel, pentru că acum știu care e cauza ei adâncă și am luat decizia să tratez boala, nu simptomele. Știu că durerea mea e un simptom al despărțirii de Dumnezeu și de aceea vreau să mă apropii de El. De fiecare dată când sufăr, îmi aduc aminte de aceste două adevăruri și le aplic la suferința mea. Ele îmi sunt tovarășe nedespărțite prin meandrele vieții.

Mai mult decât atât, mi s-a dat libertatea de a alege. Dacă-mi folosesc această libertate pentru a-L alege pe Isus, El mi se dă din toată inima și, odată cu El, primesc ceva ce nimeni și nimic altceva nu îmi poate da: credința într-un Dumnezeu care îmi împărtășește suferința... Un Dumnezeu care iubește și jertfește, se dă pe Sine pentru omenire, dând astfel valoare infinită fiecarei ființe umane și ridicând suferința însăși din abisul absurdului pe culmile cele mai înalte ale sensului existențial.

Aștept să se întâmple ceva. De zile întregi aștept la cumpăna dintre incertitudine și speranță. Nu știu ce aștept, dar aștept, și nimic nu e mai greu decât așteptarea. Dacă aș ști, poate mi-ar fi mai ușor. Dar așteptarea e o luptă cu un balaur căruia nu îi zărim decât umbra.

Fiecare clipă mă amăgește cu promisiuni deșarte. Fiecare zvon din zare mă face să ciulesc urechile ca un animal la pândă. Întreaga lume e un zvon. Întreaga planetă e cuprinsă de febra așteptării. Nu sunt numai eu. Mai sunt și alții care așteaptă.

Îmi arunc privirea peste lume și e târziu. Pe munți cântă glorios asfințitul și soarele coboară, ducând cu el o taină mai mare ca tainele mării. Răcoarea serii face sufletele să se înfioare sub haina lor de convenții și rutină. De sub potopul de vorbe, ne vorbește tăcerea. De sub șuvoiul clipelor, ne vorbește veșnicia.

Printre urletele din ziare răzbate un cântec lin, ca ecoul unei chemări. Pentru cei ce-l aud, urletele își pierd teroarea. În mijlocul iadului, sufletul îndrăgostit de Bine contemplează raiul. Ochii lui caută prin minciuni adevărul. Cu arșița privirii bolnave de dor caută să străpungă vălul de ceață ce a învăluit lumea.

De ce atâta confuzie? De ce atâta urâciune de coșmar? Oare nu mai înțelege nimeni? Oare au uitat cu toții? Sufletul care mai păstrează în el, vag, ecoul tainelor din care s-a înălțat în ființă, îi caută cu disperare pe cei care înțeleg. Cum se face că atâtea râuri și-au uitat izvorul și acum curg la vale fără să audă chemarea mării spre care se îndreaptă? Cum se face că atâtea albii au secat iar din altele se revarsă haotic apele învolburate ce inundă lumea?

Și din mijlocul potopului ce dezrădăcinează totul cu o furie nebună, sufletul aude un glas blând, o șoaptă, o promisiune: "Vino cu Mine și am să ți-i arăt pe cei care înțeleg." Cine sunt cei care înțeleg? Sunt mulți? Sunt puțini? Unde se ascund? De ce nu apar la știri? De ce nu se aud prin ziare?

Sufletul urmează chemarea și îi vede. Sunt șiruri întregi... Șiruri de oameni în haine albe, învestmântați în nimburi de lumină. În mijlocul mocirlei, ei strălucesc mai tare ca soarele și pe straiele lor nu e nicio pată.

"Cine sunt oamenii aceștia?" întreabă sufletul și Glasul care l-a chemat îi răspunde: "Sunt cei care n-au avut nimic dar acum au totul, pentru că L-au cunoscut pe Cel care le-a dat totul."

Am privit mai cu băgare de seamă și am văzut printre ei oameni fără mâini, fără picioare, orbi, surzi, mame îndoliate și copii orfani pe obrajii cărora încă nu s-au uscat lacrimile. I-am privit și le-am citit în adâncul ochilor adevărul. Un adevăr pe care vasul prea slab al vorbelor omenești nu îl poate purta.

"Cine sunt acești oameni și care e secretul fericirii lor?"
"Ei sunt cei care n-au văzut, dar au crezut. N-au înțeles, dar au ales. Iar acum încep să vadă și să înțeleagă, și lumea e prea mică să le cuprindă bucuria."

Păsările simt apropierea zorilor înainte ca prima rază de lumină să-și facă apariția. Când întunericul e cel mai dens și niciun semn nu vestește încă destrămarea lui, ele simt în aer o adiere tainică, aducând cu ea o mireasmă de departe, un parfum ca un fior de nedescris. Dulceața acestui parfum le umple sufletele de bucurie și din preaplinul bucuriei lor își încep cântecul.

Trilurile păsărilor sunt rugăciunea lor de mulțumire pentru minunea ivirii zorilor. Îndrăgostite de soare, de lumină, ele înțeleg înaintea celorlalte viețuitoare că noaptea e o cortină care cade doar ca să se ridice iar, că întunericul primește putere pentru o vreme, doar pentru ca, lăsând apoi loc luminii, să îi dezvăluie și mai mult splendoarea și gloria cerească.

Sufletul credincios e și el o pasăre cântătoare, preaslăvind prin noaptea vieții apropierea unor zori pe care alții nu le văd, chemând cu dor aprins biruința luminii asupra tenebrelor ce par pentru moment stăpânitoare. Sufletul omenesc s-a născut ca să simtă această mireasmă, ca ea să îi parfumeze cântările cu dorul cel mai sfânt și mai curat: dorul de veșnicie, dorul de Dumnezeu.

Doamne, am greșit înaintea Ta și, în nebunia mea, m-am ascuns de Tine, ca și când Tu nu ai cunoaște adâncurile inimii mele! În vinovăția mea, am încercat să fug de Tine, ca și când Tu nu ai fi pretutindeni și ochii Tăi nu ar vedea peste tot! Dar însăși conștiința mea mi-e judecător și Duhul din mine aduce mărturie împotriva mea. Cu cât mă ascund mai mult, cu atât simt mai acut apăsarea păcatului meu și povara vinovăției mele.

De aceea vin azi înaintea Ta cu frică și cu cutremur, îmi deschid inima și îți mărturisesc tot ce am greșit față de Tine și de aproapele meu nu numai cu fapta și cu vorba, ci și cu intenția și cu gândul meu cel mai lăuntric. Nu am cuvinte să mă justific, doar lacrimi să-mi plâng întinarea, și pentru izvorul acestor lacrimi Te slăvesc, Doamne, ca pe un Tată bun și iubitor, căci chiar și ele sunt mai mult decât merit.

Doamne, dă-mi har să pot să-ți cer iertare și tărie să nu fug de pedeapsa ce mi se cuvine, ci să îmi asum orice suferință ca pe un preț mult prea mic în fața iubirii Tale. Căci ce aș fi eu, Tată, fără iubirea Ta, și cine ar mai da sens existenței mele dacă Tu ai pleca de lângă mine? Nu lăsa păcatul meu să mă îndepărteze de prezența Ta, nici vinovăția mea să-mi stingă dorul aprins după Tine!

Doamne, Tu ești un Dumnezeu al iubirii și al iertării, fă din orice păcat mărturisit o punte către Tine și adu roade bune chiar și din sămânța rea a poticnirilor și rătăcirilor mele. Știu că Tu poți face asta și cred că în bunătatea Ta o vei face. Căci numai Tu ai puterea să să ne eliberezi de sub povara apăsătoare a păcatului și să ne transformi în oameni noi după inima Ta.

Amin

Dumnezeu a pus dorul de El la temelia sufletului nostru. Omul care își cunoaște sufletul știe două lucruri: că e mai puțin decât ar vrea să fie și că în puținul acesta se ascunde un infinit de dorință. În finitul ființei lui e un infinit de tânjire, în cuprinsul ei un necuprins de dor după necuprins.

Foamea sufletului e un semn că s-a răscolit în noi chipul și imaginea după care am fost creați și că acest chip tânjește după modelul său. Leacul pentru foame e hrana. Leacul pentru sete e apa. Leacul pentru acest dor al sufletului e Dumnezeu.

Numai cunoașterea lui Dumnezeu și apropierea de El ne poate da senzația umplerii acestui gol. Orice substitut parțial merge numai până la un punct, după care rămânem parcă și mai flămânzi, și mai însetați.

Dumnezeu ne cheamă în multe feluri: prin glasul prorocilor, prin Cuvântul scris, prin predici și învățături, dar mai cu seamă prin șoapta Duhului, prin golul din noi ce se cere umplut, prin setea de necuprins, prin dorul infinit de un sens care să ne transfigureze viața.

Când ne rugăm cu lacrimi pentru apa care poate potoli această sete, lacrimile se transformă în făclii ce ne luminează calea. Fiecare lacrimă devine o torță a Duhului Sfânt și atâta timp cât avem lacrimi curate, nu ne putem rătăci și nici nu putem fi prea departe de Dumnezeu.

"Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."

În orice plâns se ascunde o mângâiere, în orice lacrimă un izvor de binecuvântare. Chiar și atunci când plângem pentru lucruri lipsite de importanță, să ne dăm șansa de a ne aminti de dorul infinit din noi și să transformăm orice lacrimă într-o punte către Dumnezeu.

Doamne, eu nu văd decât pietre de poticnire și valuri învolburate în fața mea. Eu nu aud decât vuietul furtunii și urletul fiarelor ce pândesc în întuneric. Eu nu simt decât miros de păcat și de moarte în jurul meu. Dar în toate acestea am o mângâiere: credința că Tu ești mai presus decât gândurile și simțirile mele și că la Tine totul este posibil.

Totul în mine e limită. Totul în mine e zbatere. Dar Tu ești libertatea ce dă aripi sufletului meu chiar și în cea mai neagră deznădejde. Acolo unde ești Tu, e zbor și lumină, lanțurile cad, tenebrele se risipesc, furtunile se potolesc. Acolo unde ești Tu, e paradisul. Fără Tine nu e decât iad și nimicnicie.

Doamne, când sufletul mi-e slăbit de încercări, când edificiul credinței mi se clatină din temelii, fă din însăși necredința mea o punte către Tine. Când mă las copleșită de disperare și drumul dinaintea mea îmi pare întunecat, fă din însăși disperarea mea o treaptă nevăzută spre lumină.

Doamne, nu-Ți cer decât să lucrezi așa cum știi Tu, să deschizi larg poarta bunătății Tale și să mă atragi spre Tine. Să mă ridici din vâltoarea valurilor și să mă duci pe stânca spre care, lipsită de aripi cum sunt, încerc zadarnic să mă înalț singură. Să-mi umpli viața de har și sufletul de lumină. Și peste furtuna încercărilor mele să înalți mereu curcubeul credinței, nădejdii și al iubirii.

Amin

Dumnezeu ne-a dat triluri de ciocârlii și privighetori dar și cotcodăcit de găini și croncănit de ciori. Firii pământești îi vine ușor să iubească trilul și să urască croncănitul. Dar sufletul îndrăgostit de Dumnezeu iubește în tril prezența Lui iar în croncănit absența Sa.

Prezent sau absent, vădit sau ascuns, Dumnezeu trebuie să rămână întotdeauna țelul suprem al iubirii noastre și dorul nostru cel mai adânc. Nimic din ceea ce vedem, auzim și simțim nu trebuie să ne despartă de El, ci să ne apropie.

Să îl iubim cu toată ființa, și atunci tril și croncănit, armonie și dezacord vor conlucra toate să ne dezvăluie sub masca lor iluzorie cântecul fără de seamăn al Lui.

Doamne, cât de mare e lucrarea Ta în lume și cât de mult te slăvește sufletul meu pentru ea! Cât de mare e lucrarea Ta în mine și cu ce dor aștept desăvârșirea ei! Desăvârșește lucrarea Ta în viața mea. Păzește-mă de ispitele pierzătoare de suflet și de suferințele pe care încă nu le pot purta.

Ție îți încredințez viața mea și sufletul meu, tot ce am și tot ce sunt, folosește-mă după voia Ta. Adu roadă și prin mine și curățește-mi inima cu raza iubirii Tale. Spre Tine se avântă sufletul meu, potolește-i setea cu apa vie a Duhului Tău cel Sfânt.

Sub ochii Tăi crește zi și noapte sămânța pe care ai semănat-o în mine. De multe ori nu-i văd creșterea și orbirea mea mă doare, dar mă încredințez din nou Ție cu firava mea credință, cel ce ești izvorul vieții mele și limanul spre care tânjesc, forța ce mă învrednicește să merg înainte și taina ce a sădit în mine speranța biruinței.

Doamne, cu puterea Ta dă-mi puterea să Te caut până la sfârșit, Tu cel ce ești mai presus de început și sfârșit, lumină fără de hotar și veșnicie de dragoste. Întinde-ți mâna spre mâna mea întinsă și ridică-mă la banchetul iubirii Tale.

Așa cum prin lucrarea Ta sămânța devine copac și omida fluture, așa cum faci ca mugurele să se transforme în floare și floarea în fruct, fă ca și sufletul meu să atingă țelul pentru care l-ai creat și să se îmbrace în haina de nuntă a celor ce Te-au iubit până la sfârșit.

Amin

Doamne, curățește-mi voia, ca în orice vreme să voiesc numai ce Tu vrei să voiești prin mine.

Curățește-mi inima, ca să Te vezi în ea ca într-o oglindă iar ea să tresalte de bucurie că oglindindu-Te, Te-a văzut.

Curățește-mi mintea, ca să învețe nu numai cum să învețe, ci mai ales cum să folosească în lucrarea Ta ce a învățat.

Curățește-mi ochii, ca tot ceea ce privesc să fie curat, filtrat prin prisma luminii Tale purificatoare.

Curățește-mi urechile, ca să distingă dincolo de vuietul acestei lumi cântarea slavei Tale neasemuite.

Curățește-mi limba, ca să nu împroaște venin în jurul meu, ci din ea să picure în orice vreme miere și balsam vindecător.

Curățește-mi gândul, ca veghind mereu neobosit să oprească ispitele la intrare dar să primească bucuros orice impuls venit de la Tine.

Curățește-mi imaginația, ca să se transforme dintr-un depozit inutil de lucruri ce nu există într-o poartă prin care să curgă în forme mereu proaspete veșnicele Tale adevăruri.

Curățește-mi mâna, ca atunci când o întind semenilor mei, aceștia să vadă dincolo de ea mâna Ta întinsă spre ei.

Curățește-mi picioarele, ca să alerge mereu neobosite spre împlinirea oricărui bine.

Curățește-mi întreaga ființă, ca lumina Ta să nu mă mai doară, dezvăluind murdăria din mine, ci să umple spațiul astfel curățit și să se reflecte și din mine, ca din toți cei ce Te iubesc, spre curățirea întregii lumi.

Doamne, Tu care ești rost și mântuire, salvează-ne de absurd si de abisul ființei, ridică-ne din valea umbrei morții care încă din viață ne atrage spre ea și în care riscăm să ne pierdem fără Tine.

Doamne, Tu care ești lumină si adevăr, spulberă întunericul și minciuna din noi, alungă demonul fricii și al disperării ce vrea să-și facă sălaș în sufletul nostru.

Tu care ești iubire și frumusețe, oglindește în noi iubirea și frumusețea Ta, pentru ca privindu-ne cu ochii sufletului, să nu ne fie silă de noi înșine, ci să vedem oglindit în noi chipul Fiului Tău înviat, care a răscumpărat lumea din urâțenia păcatului.

Căci prin Tine suntem frumoși, Doamne, în Tine avem speranța vieții și ea strălucește mai tare ca întunericul morții din noi.

Tu, care din veșnicie ne-ai întins o mână și ne-o întinzi și azi prin vreme, fă să nu uităm nicio clipă dragostea Ta și minunea credinței, prin care ne-ai dat puterea ca prin lucruri ce nu se văd, fiind ascunse de ochii trupești, sa învingem răul ce se vede în viața noastră.

Doamne, îndură-te de cei care trec prin suferințe de neimaginat, de cei cu sufletul și trupul în agonie, de cei părăsiți de lume si fără niciun sprijin, de cei tulburați și căzuți pradă deznădejdii, de cei care și-au pierdut orice speranță și pe care oamenii, nici chiar cei mai bineintenționați nu îi mai pot ajuta, atât de mare e abisul din sufletul lor. Ai milă de cei care se agață de orice în disperarea lor, de cei aflați la limita rezistenței si a puterilor, de cei în primejdii de moarte, de cei de la care lumea își întoarce privirea cu groază ca de la un spectacol cu neputință de îndurat.

Doamne, în noaptea grea a încercării lor, adu-le o lumină, întinde-le o mână, deschide-le o cale spre biruință. Pregătește oameni destul de puternici și curajoși ca să nu se înfioare de adâncurile disperării lor ci, având ca armă iubirea Ta salvatoare, să îndrăznească să coboare la nivelul lor și să-i smulgă din abis. Știu că rugăciunea mea nu e decât un strop în ocean, dar am credința că Tu poți folosi și stropul acesta ca să salvezi, să vindeci, să aduci alinare, să învingi răul ce se întinde peste tot în jurul nostru, să faci binele să biruiască prin lucrarea desăvârșită a Duhului Tău.

Doamne, fă de rușine puterea urii si a răului prin dragostea Ta fără hotar, prin harul Tău ce depășește orice închipuire omenească. Și așa cum Fiul Tău a învins ura prin iubire, suferința prin asumarea ei și moartea prin înviere, fă ca și cei pentru care mă rog să-și înalțe ochii spre Tine și să descopere că Tu le ești de ajuns, să găsească în mâna Ta întinsă alinare și putere să învingă. Transformă-le suferința într-o punte spre Tine și fă ca binele să biruiască în inima lor, acum și în vecii vecilor.

Amin

"Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". (1 Corinteni 2:9)

Priveam spre infinit din umbra unui vis
Și-n mine se năsteau povești ce nu s-au scris.
Și îngerii cântau la margini de abis
Și ochii-mi lăcrimau de dor de paradis.

O, cât de mult mi-e dor în noapte uneori
De clipa fără ceas, de drumul fără pas.
O, cât de mult mi-e dor în taina nopților
De roua ce mereu sclipește-n curcubeu.

Mai sus de orice munți, mai sus de orice văi,
Pornesc cu gând desculț, vrăjit de ochii Tăi.
Departe de pământ, pe țărmul meu din vis
M-opresc acum și plâng de dor de paradis.

Și cât de mult aș vrea s-ascult tăcerea Ta
În care-n veci rămâi Cuvântul cel dintâi.
Ce dor mă poartă iar pe drumul spre-acel far
Din care cerni în noi lumina de apoi.

Din casa mea de lut privesc făr' de-nceput
La tot ce au pierdut strămoșii mei demult.
Și înțeleg privind pe geamu-ntredeschis
Că dorul ce îl simt e dor de paradis.

O, cât de mult mi-e dor de vise-n care zbor
De ploi ce au căzut pe grâul nenăscut.
De-albastrul zărilor, de-oglinda mărilor
În care s-a privit întaiul răsărit.

Și-am auzit apoi un cor de glasuri noi
De-acorduri ce atunci au răsunat prin lunci
Și lira ce acum uitată zace-n drum
La viață s-a trezit vibrând de infinit.

Și cum să pot trăi la fel în lumea gri
Când amintiri mereu îmi spun de curcubeu?
Și cum să pot uita tot ce-am văzut cândva
Prin porți ce s-au deschis cu cheia unui vis?

"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine." (Psalm 23:4)

În ziua-n care va bate ceasul să fii cu noi,
Când viața-n piept își va frânge glasul, să fii cu noi.
Când vom porni pe cărări străine
Și singuri ca-n clipa dintâi vom rămâne,
În ziua aceea când nu va mai fi mâine,
Să fii cu noi.

Naintea pragului din urmă, să fii cu noi,
Când teama ne va fi prea cruntă, să fii cu noi,
Când vom înseta frânți sub jugul poverii
Și-n cupă va fi doar veninul durerii,
Când Te vom striga la căderea serii,
Să fii cu noi.

Când soarele pe munți va apune, să fii cu noi,
Când va fi târziu pentru orice minune, să fii cu noi,
Când inima ne va fi-n ruine
Și nu va veni nimeni să ne aline,
Când singuri vom sta la răscruci de destine,
Să fii cu noi.

În noaptea-aceea atât de mare să fii cu noi.
Când nu va rămâne-n noi nicio cântare, să fii cu noi.
Și-atunci niciun rău nu ne va atinge
Și umbrele morții nu ne vor înfrânge
Căci tu ești Lumina ce-n veci nu se stinge,
Să fii cu noi.

Și-atunci când totul va fi tăcere, să fii cu noi,
Cântarea noastră de Înviere, să fii cu noi,
Căci Tu ne-ai dat viață, Tu ne-ai dat ființă
Și-un drum spre Tine ne-ai deschis prin credință,
În ceasul din urmă să ne dai / să ne fii biruință,
Să fii cu noi.

Doamne, în noaptea slăbiciunilor noastre puterea Ta strălucește ca lumina zilei. Căci nimic nu-Ți dezvăluie mai tare bunătatea și atotputernicia ca și felul în care oblojești rănile sufletului nostru. Tu nu abandonezi ce a aruncat lumea și nu disprețuiești ce disprețuiește lumea. Ochii Tăi privesc spre vasul frânt și mâna ta se apleacă să culeagă cioburile. Tu faci din ele un vas nou și îl umpli cu apă vie, de dă pe deasupra, și din preaplinul lui potolești setea multor inimi.

Tată, pentru că ne iubești în mijlocul slăbiciunilor noastre, fă din puterea Ta temelia unui nou început în noi și din dragostea Ta avântul ce ne înalță spre Tine. Fă să prindem rădăcini în Tine, pentru ca de acolo să ne tragem seva vieții și să nu mai tânjim după hrana ce ne-o oferă lumea.

Ție îți încredințăm tot ce avem, tot ce suntem. Suntem deja ai Tăi, dar îți mai încredințăm o dată ceea ce îți aparține, ca să Te onorăm și cu alegerea noastră, așa cum ne-ai onorat și Tu cu libertatea de a alege. Ajută-ne să folosim cu înțelepciune darul acestei libertăți, ca pe o cale de întoarcere la Tine - Cel ce ne-ai dat viața și ființa, Cel ce ești singurul liman în care sufletele noastre își găsesc pacea desăvârșită.

Amin

Doamne, fă ca nu eu să-Ți cânt Ție cântecele mele, ci Tu să cânți în mine și prin mine cântecele Tale. Amin

Am văzut soarele răsărind peste munți, lumina slavei ce a spulberat noaptea atâtor suflete. Am văzut cortina ridicându-se peste sfârșitul poveștii ce încă nu s-a scris și am auzit, ca un ecou, cântecul speranței înălțându-se ca un val din oceanul tăcerii.

Și un glas ca de tunet mi-a spus: „Dumnezeu va birui.”

Doamne, în ziua aceea când vei birui, adu-ți aminte de mine. În ziua aceea nu va mai exista decât amintirea mea, amprenta mea întipărită în inima veșniciei... Dar Tu ai puterea să răscumperi dorul meu și să potolești dincolo de timp setea acestei inimi ce te-a iubit și te-a strigat din temnița ei de lut.

Doamne, în ziua aceea când lumina va birui, adu-ți aminte de mine. Ridică-mă din nou și fii răspunsul la întrebarea ce mă doare în această viață.

Pe drumuri pustii rătăcim în amurg
Și umbre adânci ne-mpresoară.
Ne dor năzuinți ce-n tăceri se ascund
Și taina din noi ne-nfioară.

Se nasc întrebări ce nu-și află răspuns,
Și-un răspuns veșnic făr' de-ntrebare,
Cautând printre morți adevărul ascuns,
Suntem surzi la a Vieții chemare.

Cu ce dor Tu ne chemi, cu ce dor Tu ne strigi,
O, Lumină în veci neschimbată!
Cu ce milă ne-aduni, cu ce lacrimi ne plângi,
Când furtuni vor din drum să ne-abată!

Cât de mult te dorim, cât de rar te urmăm!
Nici nu știm că-nsetăm după Tine.
Bem din bălți cu noroi setea să ne-o curmăm,
Când Tu ai apa vieții depline.

Căutăm bucurii prin cenușă și scrum
Și slujim idoli fără suflare,
Când și mierla ce moare uitată în drum
Ție-ți dă cea din urmă cântare.

Și când norii se strâng, ne simțim goi și-n van,
Și nu știm ce știe-ntreaga fire,
Că nici stropul din cer nu-i de Tine orfan,
Ci e lacrima Ta de iubire.