Cei care contestă creștinismul ignoră faptul că există atâția oameni cărora el le-a dat în momentele grele o putere de nedescris, dincolo de cuvinte și de orice explicații omenești. Nimeni nu poate contesta tăria sufletească pe care credința o revarsă în sufletul omenesc, căci atunci ar trebui să conteste însăși lumea și istoria.

„Nu va frânge o trestie ruptă, și nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.” (Mat.12:20)

O trestie ruptă mai are șanse să devină întreagă? Un fitil care fumegă mai are șanse să se aprindă la loc și să ardă cu flacără? Mulți ar răspunse că nu. Dar nu și Dumnezeu. La El nimic nu e cu neputință. În acest adevăr e speranța și tăria multora. El dă putere multor inimi să reziste în vâltoarea vieții chiar și atunci când totul pare pierdut și să se ridice de la pământ când nimeni n-ar mai crede că ar putea-o face.

Doamne, cât de mult ne doare depărtarea uneori și cât de mult am vrea să nu mai existe nici spațiu, nici timp, nici granițe, nici țări străine, ci numai o dragoste uriașă care să ne apropie tot mai mult și să ne unească inimile.
Dar știm că nu se poate. De aceea te rugăm cu lacrimi pline de durere, dar și de speranță, îndură-te de cei aflați departe de noi, peste mări și țări, de cei pe care cu gândul și cu rugăciunea îi putem atinge, dar mâna noastră nu îi poate mângâia în clipa deznădejdii.

Să ne întoarcem spre Isus, Cel ce ne cheamă mereu cu brațele întinse pe cruce, cu inima străpunsă din dragoste pentru noi. Să-L căutăm în orice zi, când soarele strălucește sau când cerul e noros, și la miez de noapte, când singura lumină pe care o avem e flacăra dătătoare de speranță a Celui ce a înviat.

Să ne lăsăm învăluiți de dragostea Lui ca de o plapumă caldă peste sufletul nostru înfrigurat. Să facem fiecare pas cu El, iar când pașii noștri se împotmolesc pe cale, să-L lăsăm să ne poarte pe brațe ca pe oaia rătăcită și să ne aducă acasă cu dragostea Păstorului bun.

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” (1 Cor.13:12)

Oglinzile folosite în Corint pe vremea lui Pavel nu erau atât de fidele realității ca oglinzile din zilele noastre. Ele erau fabricate din metal și asigurau o reflecție întunecoasă, destul cât să se poată distinge trăsăturile unui chip în linii mari, dar făcând să se piardă mult din claritate și detalii. Am putea spune că oglinzile din acea perioadă erau mai puțin pentru ca oamenii să se vadă exact așa cum sunt și mai mult pentru ca ei să-și poată face o idee despre cum arată.

Nu-ți cer decât credință, atât, Doamne
Să simt lumina Ta în pieptul meu.
Să-mi dai puterea să înving,
Să-mi dai puterea să iubesc,
Să-mi dai puterea să Te cânt mereu.

Nu-ți cer decât înțelepciune, Doamne,
Să mă înveți să mor și să trăiesc.
Să nu mă-nfrângă-al vieții val,
Să-mi port crucea pân’ la final,
Din drumul meu nicicând să nu m-opresc.

Nu-ți cer decât o lacrimă, o, Doamne,
Să pot să-i plâng pe cei ce au căzut.
Să dau un strop din viața mea
Să-ți ușurez povara grea
Pe drumul nesfârșit spre Golgota.

Nu-ți cer decât iubire, atât, Doamne,
Căci fără ea nimic nu are preț.
Nu vreau nici munții să-i clintesc,
Nu vreau furtuni să potolesc,
Dar vreau să-ți spun, o, Doamne, te iubesc.

„Și au șezut pe pământ lânga el șapte zile și șapte nopți, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea.” Iov 2:13

Există dureri în care orice cuvânt e de prisos. Atunci când pierdem pe cineva drag sau trecem printr-o suferință care ne răvășește sufletul, nimic din ceea ce ne-ar spune cei dragi nu ne poate ajuta. Toate sfaturile și sugestiile par frivole iar consolările sună a predici. Cartea lui Iov, din care am luat citatul de mai sus, ne învață câteva lucruri esențiale despre suferința omenească. În primul rând, ea ne învață că într-o asemenea situație tăcerea e de aur.

Suntem azi trişti, cu ochii-nlăcrimaţi,
Mai goi ca ieri, mai mici şi speriaţi.
Ceva adânc în noapte s-a oprit,
Un vânt străin prin noi a răscolit.

Viața unui om se poate schimba într-o secundă. Acum ne aflăm în siguranță, pe țărmul nostru familiar, mângâiați de conștiința că totul e așa cum trebuie să fie, pentru ca în clipa următoare să ne pomenim aruncați în vâltoarea valurilor uriașe, zbătându-ne să supraviețuim. Nu putem știi niciodată ce întorsătură va lua viața. Micul nostru univers poate creşte sau descrește peste noapte şi ne putem trezi prădați de tot ce avem mai drag.

Fiecare zi din viața noastră aduce cu ea noi lupte şi ispite. Oamenii se confruntă cu boli, sărăcie, stres şi toate consecinţele fizice, morale și spirituale ale acestora. Frustrarea şi regretele sunt ucigași silenţioși care ne distrug sufletul încetul cu încetul, lăsând-ne expuși şi vulnerabili. Cum putem găsi pacea în mijlocul adversităților? Cum putem face faţă rozătoarelor spiritului? E o întrebare pe care oamenii și-au adresat-o de la începutul tuturor timpurilor şi mulţi n-au găsit încă răspuns.

Dacă Dumnezeu ar avea o secțiune de Frequently Asked Questions (întrebări puse frecvent), cum întâlnim acum pe mai toate site-urile web de pe Internet, cu siguranță că una dintre ele ar fi: „De ce există răul în lume?” Aceasta nu e numai una dintre întrebările puse cel mai des de omenire, ci și una al cărei răspuns ar putea schimba radical concepția noastră despre lume și realitate.

Înainte de a discuta un concept, trebuie mai întâi să-l definim. Termenul „caracter” are două înțelesuri majore, după cum ne arată dicționarul explicativ al limbii române: unul general, definit ca „ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane” și unul specific, care se referă la un anumit tip de personalitate, la o anumită însușire sau set de însușiri umane: „personalitate morală fermă”, „însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine.” Atunci când spunem „oameni de caracter”, ne referim la cel de-al doilea aspect.

Atâtea clipe ne dor și atâtea dureri adăpostim în inimile noastre frânte, când vedem nedreptatea, suferința și risipa din jurul nostru. De câtă dragoste avem nevoie ca să umplem golul nepăsării și deșertul cinismului din lumea în care trăim. Doamne, dă-ne putere să iubim dincolo de orice hotare omenești și lacrimi să plângem pentru cei ce rătăcesc fără țintă pe drumul vieții. 

Deși Evanghelia ne spune că apostolul Andrei a fost primul care l-a căutat și l-a urmat pe Isus, în niciun pasaj biblic el nu e menționat în capul listei de ucenici. Cunoscut îndeobște ca „fratele lui Simon Petru”, el pare să rămână mereu în umbra fratelui său, eclipsat de personalitatea acestuia. Petru e întotdeauna pe primul loc iar Andrei pe al doilea.

În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a arătat rareori oamenilor. Cu toate acestea, regele Solomon a avut o serie de confruntări directe cu El, printre care una celebră, citată și comentată adesea: cea în care Dumnezeu s-a oferit să-i împlinească o dorință.

Ce înseamnă a fi milostiv? A hrăni pe cei flămânzi, a oferi adăpost celor fără casă, a cerceta pe cei bolnavi. A-ți întinde mâna spre cei săraci și sărmani, spre cei orbi, șchiopi și nefericiți. A da celor în nevoie. Toate acestea sunt ilustrări extraordinare ale compasiunii puse în practică. Dar ce putem face noi aici, acum, pentru a ne dovedi milostivi?

Istoria lui Rut e un exemplu vibrant despre felul în care o decizie poate influența nu numai viața celui care o ia și a apropiaților lui, ci chiar a unui întreg șir de generații viitoare. Atunci când văduva Naomi, copleșită de durere după moartea soțului și a fiilor ei, hotărăște să părăsească Moabul și se întoarcă în țara ei natală, Israel, cele două nurori ale sale, Orpa și Rut sunt puse în situația de a lua o decizie. Orpa ezită dar decide în cele din urmă să rămână în țara Moabului. Rut în schimb e gata să-și urmeze soacra oriunde ar merge.

Răbdarea nu e niciodată un lucru uşor. Dar probabil cel mai dificil aspect al ei este în relaţie cu cei din jurul nostru. „Iubirea îndelung rabdă”, ne spune apostolul Pavel în faimosul pasaj din 1 Corinteni. Ni se cere să iubim cu o dragoste plină de răbdare chiar și atunci când ne e greu să îndurăm suferințele pe care ni le provoacă semenii noștri.

Mânia e percepută în general ca un sentiment negativ, care poate să transforme un om bun într-un monstru și să ne ducă la fapte necugetate. Concluzia care ar decurge de aici e că ea trebuie întotdeauna reprimată și privită ca un păcat demn de dispreț. Biblia însă ne oferă o altă perspectivă.

Om cu poziție, senator, membru al consiliului și al sinedriului, Iosif din Arimateea e descris în Noul Testament ca un "om cinstit şi bun". Ni-l imaginăm ca pe un bărbat educat şi respectat, un personaj virtuos, milostiv, însetat de adevăr și dreptate. Dar pe lângă aceste calități, el a avut și o mare slăbiciune: teama. Deși ucenic al lui Isus, el a ținut multă vreme ascuns acest lucru de frica iudeilor.