Doamne, eşti de neatins şi totuşi atât de aproape. Infinitul nu te poate încape, dar cobori iar şi iar în odaia strâmtă din coliba noastră uitată. Vino şi stai cu noi la masă. Nu avem bunătăţi, suntem săraci şi sărmani, de multe ori şi pâinea cea de toate zilele ni-e amară de lacrimi, dar totuşi vino, Doamne, la cei mai umili dintre copiii Tăi.