Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Friday, December 16

Cugetări în prag de Crăciun

Adevărurile de la sine înțelese sunt cele care au cel mai mult nevoie de a fi redescoperite. Formulele și clișeele sunt morminte în care am îngropat comori vii... lămpi cu sticla mată sub care mai vibrează încă, tăinuită, lumina ce le-a dat viață. Aceste adevăruri se pierd încet, încet, se îndepărtează treptat de noi, își pierd din intensitate, pe măsură ce tot mai puțini fac efortul de a căuta dincolo de suprafața cuvintelor fiorul existențial.

Și atunci ne întrebăm acum, în prag de Crăciun: cum am putea noi să retrăim, în toată profunzimea și plinătatea lui, momentul Nașterii Mântuitorului? Cum să spargem pojghița de superficialitate pe care spiritul modernității a așternut-o peste inimile noastre? Poate doar plonjând cu gândul în ceea ce Simone Weil numea “distanța infinită dintre Dumnezeu și Dumnezeu”, o distanță măsurată nu în spațiu și timp, ci în dimensiuni înțelese ca niveluri aparent incompatibile de existență.

Dumnezeu mai larg ca universul și Dumnezeu redus la un punct îngust în spațiu și timp. Dumnezeu - foc necuprins ce susține întreaga creație și Dumnezeu - scânteie ce pâlpâie în pieptul unui nou-născut. Veșnicia și istoria stând față în față, și între ele tot ce a rămas nerostit de la începuturile lumii. Dumnezeu - lumina ce a ieșit din sine ca să se reflecte în afară și acum se aprinde pe fitilul umil al unei lumânări din mulțime.

Sau poate vă este mai ușor să vă imaginați un autor care își iubește atât de mult personajele, încât devine el însuși, de dragul lor, personaj în propria carte. Un autor în ochii căruia fiecare suflet din povestea pe care a scris-o e un erou de o infinită valoare, vrednic de dragostea lui întreagă. Un autor care înțelege că numai coborând în dimensiunea personajelor sale le poate salva de la un sfârșit tragic. Rănit de dragoste, el alege să trăiască și să moară ca unul dintre ele, batjocorit, lepădat și nerecunoscut de cei ce-L caută mereu fără să știe.

Era întuneric și frig în ieslea aceea... Și întuneric și frig e și azi în sufletele celor care văd doar ieslea goală, nu și pruncul nou-născut culcat în ea. Ei nu înțeleg că, fără Cel care dă adevărata semnificație Crăciunului, întreaga lume nu e decât o iesle goală, un crater stins, o imensitate de gheață. Fericiți cei ce au înțeles că nicio altă lumină nu va mai lumina vreodată peștera din Betleem!