Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Wednesday, November 16

Febra așteptării

Aștept să se întâmple ceva. De zile întregi aștept la cumpăna dintre incertitudine și speranță. Nu știu ce aștept, dar aștept, și nimic nu e mai greu decât așteptarea. Dacă aș ști, poate mi-ar fi mai ușor. Dar așteptarea e o luptă cu un balaur căruia nu îi zărim decât umbra.

Fiecare clipă mă amăgește cu promisiuni deșarte. Fiecare zvon din zare mă face să ciulesc urechile ca un animal la pândă. Întreaga lume e un zvon. Întreaga planetă e cuprinsă de febra așteptării. Nu sunt numai eu. Mai sunt și alții care așteaptă.

Îmi arunc privirea peste lume și e târziu. Pe munți cântă glorios asfințitul și soarele coboară, ducând cu el o taină mai mare ca tainele mării. Răcoarea serii face sufletele să se înfioare sub haina lor de convenții și rutină. De sub potopul de vorbe, ne vorbește tăcerea. De sub șuvoiul clipelor, ne vorbește veșnicia.

Printre urletele din ziare răzbate un cântec lin, ca ecoul unei chemări. Pentru cei ce-l aud, urletele își pierd teroarea. În mijlocul iadului, sufletul îndrăgostit de Bine contemplează raiul. Ochii lui caută prin minciuni adevărul. Cu arșița privirii bolnave de dor caută să străpungă vălul de ceață ce a învăluit lumea.

De ce atâta confuzie? De ce atâta urâciune de coșmar? Oare nu mai înțelege nimeni? Oare au uitat cu toții? Sufletul care mai păstrează în el, vag, ecoul tainelor din care s-a înălțat în ființă, îi caută cu disperare pe cei care înțeleg. Cum se face că atâtea râuri și-au uitat izvorul și acum curg la vale fără să audă chemarea mării spre care se îndreaptă? Cum se face că atâtea albii au secat iar din altele se revarsă haotic apele învolburate ce inundă lumea?

Și din mijlocul potopului ce dezrădăcinează totul cu o furie nebună, sufletul aude un glas blând, o șoaptă, o promisiune: "Vino cu Mine și am să ți-i arăt pe cei care înțeleg." Cine sunt cei care înțeleg? Sunt mulți? Sunt puțini? Unde se ascund? De ce nu apar la știri? De ce nu se aud prin ziare?

Sufletul urmează chemarea și îi vede. Sunt șiruri întregi... Șiruri de oameni în haine albe, învestmântați în nimburi de lumină. În mijlocul mocirlei, ei strălucesc mai tare ca soarele și pe straiele lor nu e nicio pată.

"Cine sunt oamenii aceștia?" întreabă sufletul și Glasul care l-a chemat îi răspunde: "Sunt cei care n-au avut nimic dar acum au totul, pentru că L-au cunoscut pe Cel care le-a dat totul."

Am privit mai cu băgare de seamă și am văzut printre ei oameni fără mâini, fără picioare, orbi, surzi, mame îndoliate și copii orfani pe obrajii cărora încă nu s-au uscat lacrimile. I-am privit și le-am citit în adâncul ochilor adevărul. Un adevăr pe care vasul prea slab al vorbelor omenești nu îl poate purta.

"Cine sunt acești oameni și care e secretul fericirii lor?"
"Ei sunt cei care n-au văzut, dar au crezut. N-au înțeles, dar au ales. Iar acum încep să vadă și să înțeleagă, și lumea e prea mică să le cuprindă bucuria."

Blogosfera CrestinaBlogarama - The Blog Directory Christianity Blogs - Blog Catalog Blog DirectoryBlog Flux DirectoryPromote Your Blog