Împreunează-ţi mâinile, copilă,
Căci e târziu şi noaptea s-a lăsat,
Şi lupi flămânzi în liniştea tiptilă
Rânjesc cu ochi lucioşi ca un păcat.

Undeva, la capătul acestui drum, trebuie să existe o lumină. O simt în fiecare noapte când mă trezesc şi mă apropiu de mine însămi...înduioşată, cu lacrimi în ochi, cu conştiinţa că port ceva extrem de fragil şi de sensibil pe dinăuntru... ceva care vibrează la cea mai mică atingere. O vioară care poate naşte acorduri sublime dacă e bine acordată, dacă mâna maestrului e destul de îndemânatică, mintea destul de subtilă, sufletul destul de profund.