Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Saturday, January 21

Fereastra spre Dumnezeu

Ne naștem în lume cu cicatricile unor răni nevindecate. Înainte de a avea rănile, avem cicatricile, care se redeschid la fiecare atingere și devin răni noi. Rănile strămoșilor noștri sângerează în noi și durerea lor strigă din adâncul durerii noastre. Înnebuniți, căutăm vindecare. Sau cel puțin alinare. Căutăm o soluție. Trăim într-o lume care caută soluții, dar în același timp le respinge pe cele găsite deja. Suntem noi mai echipați pentru a înfrunta marile probleme ale vieții decât cei dinaintea noastră? Dacă un om și-a dedicat întreaga viață găsirii unei soluții și a găsit-o, și găsind-o, ne-a lăsat-o nouă moștenire, ce drept avem noi să ne lepădăm de ea, anulând astfel întreg efortul depus de acel om?

Istoria omenirii e un tunel lung și întunecat, prin care oamenii au bâjbâit întotdeauna, zdrobiți sub jugul opresiv al conștiinței răulul și a morții, intoxicați de dorul de lumină, bolnavi de o frumusețe mai presus de lume pe care o intuiau uneori sub masca iluzorie a clipei. Puțini sunt cei care au făcut drumul până la capăt și au descoperit lumina. Iar azi lumina lor se pierde, pentru că mândria din noi ne îndeamnă să străbatem aceleași cărări singuri, sceptici, căutând același lumină, dar fiind mai puțin sensibili la strălucirea ei... Împărtășind dorul de infinit din pieptul strămoșilor, dar nu și puritatea sufletească ce le-a dat puterea de a-l atinge... Trăind aceleași mari adevăruri în noi, dar într-o formă diluată până la ridicol. Și totuși suntem convinși, în aroganța noastră, că putem ajunge mai departe decât ei, că suntem mai bogați, mai înțelepți, mai deschiși la minte. Uităm că deschiderea minții fără deschiderea inimii nu înseamnă nimic iar cunoștința fără înțelepciune ne poate pierde.

Lumea în care trăim ne învață să ne încredem în propriile puteri. Dar învățătura ce din vechime a ajuns până la noi și pentru perpetuarea căreia mulți nu au ezitat să-și dea și viața este aceasta: dacă ne agățăm de noi înșine, nu avem nicio șansă. Cel ce se agață de sine e ca un om flămând care începe să-și devoreze propriul trup sau ca un om însetat care începe să-și bea propriul sânge. Avem nevoie de Dumnezeu și există clipe și situații în viață când numai Dumnezeu ne poate salva. Mulți au depus mărturie în acest sens. Și noi, cu lipsa noastră de experiență, cu dependența noastră de comfort, suferinzi de bolile modernității, preferăm să ne credem pe noi înșine decât să-i credem pe ei. Suntem aroganți, superficiali, lipsiți de viziune și de orizont spiritual. Ne agățăm de forme fără fond și, intoxicați de spiritul vremurilor, ne credem stăpâni absoluți peste tot ce avem. Într-o lume în care 'a avea' a ajuns să însemne mai mult decât 'a fi', privim tot mai rar spre comorile cerului. Ne ridicăm privirea doar ca să sfidăm. Iar când ne ținem ochii plecați, nu o facem din smerenie, ci din plictis și lipsă de perspectivă.

Hristos ne spune să-i iubim pe vrăjmași. Noi nu ne iubim nici pe noi înșine; de fapt, ne tratăm ca pe niște vrăjmași, îmbuibându-ne cu lucruri inutile și privându-ne de ceea ce ar putea să ne salveze. Ne suntem nouă înșine niște falși prieteni. Suntem meschini și zgârciți cu omul lăuntric, tratându-l așa cum societatea de consum ne tratează pe noi: cu o suverană indiferență mascată de 'intenții bune'. Când se aprinde dorul din noi, îl astâmpără cu surogate, îl amăgim cu jumătăți de măsură. Plătim bani grei pe anestetice dar refuzăm leacul gratuit. De ce? Pentru că lumea în care trăim ne învață că nimic nu e gratuit. Și noi suntem destul de naivi să o credem.

Dacă mi s-ar cere să pun un mesaj scurt într-o sticlă pentru generația aceasta și pentru cele ce vor urma, le-aș spune doar atât: lăsați ușa deschisă spre Dumnezeu. Orice se va întâmpla, oriunde veți fi, orice vi se va spune, nu vă închideți pentru totdeauna în voi înșivă și nu lăsați lumea să vă închidă în ea. Dați o șansă luminii și cerului, altfel veți trăi și veți muri într-o cameră strâmtă și întunecoasă. Dați o șansă aerului curat, deschideți larg ferestrele spre Cel ce a pus în voi suflarea vieții. Ce folos că v-ați făcut lacăte, obloane, sisteme de alarmă, asigurări, dacă trăiți într-un sicriu? Ce folos că sunteți feriți de hoții de afară, dacă vă închideți singuri cu lupii dinăuntru? Cine vă va păzi de voi înșivă? Cine vă va asigura împotriva propriului eu? Cine vă va ierta, când vă veți dovedi mai răi decât vrăjmașii voștri? Cine vă va iubi atunci când vă veți uita la voi înșivă și veți constata că nu mai e nimic de iubit?