Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Wednesday, December 14

Balsamul iubirii

Nimic din ceea ce pătrunde din afară în mintea omenească nu rămâne în stare pură, fără a fi prelucrat și colorat cu pensula emoțiilor într-o paletă complexă de culori și nuanțe. Nimic nu rămâne netransformat, odată asimilat în universul interior: o floare privită cu ochii mei nu va fi niciodată identică cu aceeași floare privită cu ochii altuia, căci mintea noastră e construită de Dumnezeu în așa fel încât nu numai să asimileze realitatea, ci să o și recreeze.

Conform unui proverb, "frumusețea e în ochii privitorului." Isus ne spune: "Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău va fi curat, întreg trupul tău va fi plin de lumină." În același spirit, apostolul Pavel scrie: "Pentru cel curat, toate sunt curate." Ochiul (în sens spiritual, nu anatomic) nu este făcut numai să vadă, ci și să transforme și să ne transforme. La un anumit nivel, suntem ceea ce privim și ceea ce privim devine o parte din noi.

În ochii unui îndrăgostit, ființa iubită va apărea în cu totul altă lumină decât în ochii unui om căruia îi e indiferentă. Ba mai mult, tot ceea ce îi amintește îndrăgostitului de ființa iubită va căpăta o strălucire aparte, imperceptibilă în ochii celorlalți. Chiar și suferința în preajma ființei iubite va fi mai dulce și orice durere mai ușor de suportat.

Îmi aduc aminte că aveam vreo 8 ani când m-am îndrăgostit de un personaj dintr-un film (nu vă divulg de cine, că o să râdeți). Întâmplarea a făcut ca la câteva zile după asta să mă îmbolnăvesc de pneumonie și să trebuiască să zac la pat cu febră mare, injecții cu penicilină și tot tacâmul. Atunci am descoperit pentru prima oară iubirea ca balsam și am înțeles câtă putere are inima de a transfigura și colora orice experiență umană.

Mai târziu această înțelegere mi s-a rafinat și îmbogățit cu nuanțe noi, culminând cu descoperirea sensului pe care iubirea lui Dumnezeu, dezvăluită prin Isus Hristos, îl dă existenței omenești. Omul, prin însăși natura lui, e flămând după sens. O suferință fără sens e o suferință irosită. Isus a ales calea crucii ca să sădească pentru totdeauna un sens în inima suferinței, în locul acela de temut din care, pâna atunci, Dumnezeu părea să lipsească cu desăvârșire. Din iubire, El a ales să "contamineze" suferința cu iubire, pentru ca nimeni de după El să nu mai trebuiască să o guste în forma ei absurdă, gratuită. El a băut otrava până la fund, pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să bea paharul neîndulcit.

I-am auzit pe unii întrebând și întrebându-se cum, în vremurile acestea de "corectitudine politică", creștinii se încăpățânează încă să mai poarte la gât imaginea unui instrument antic de tortură. Acestor oameni nu pot să le răspund decât un lucru: Isus nu a adus pe lume suferința, El a găsit-o aici și a încercat s-o aline în toate felurile posibile, mergând până la asumarea ei pentru a-i da un sens și un rol pozitiv, transformator. El nu a justificat cruzimea sub nicio formă, ci ne-a pus la îndemână balsamul iubirii, cea mai puternică armă prin care ne putem elibera de sub tirania fricii.

Așa cum suferința unui copil de 8 ani a fost "îndulcită" de primele zvâcniri ale inimii, în procesul ei de trezire la viață, pe plan cosmic suferința unei lumi întregi e transfigurată de inima iubitoare a Domnului nostru Isus, care de dragul nostru a primit să fie pentru totdeauna asociat cu un stigmat atât de devastator.

Un lucru ce mi s-a părut interesant e că în Anglia, unde corectitudinea politică e dusă până la extreme și crucea devine tot mai greu de digerat, a apărut, pe de altă parte, obiceiul de a dărui copiilor de prin spitale ursuleți de pluș acoperiți cu tot felul de petece și bandaje pentru a-i mângâia pe micii suferinzi și a-i face să se simtă mai puțin singuri în durerea lor. Aceiași oameni care recunosc valoarea terapeutică a unui "ursuleț rănit" se revoltă la ideea unui Dumnezeu ce se jertfește de dragul unei omeniri suferinde.

Dostoievski spunea că toți oamenii sunt ca niște copii bolnavi. Nu e de mirare că tot lui îi aparține mărturisirea: "De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstraţia ar fi incantabilă şi covârşitoare - n-aş sta nicio clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul." Crucea lui Hristos nu reprezintă doar rănile și agonia Lui, ci și rănile și poverile noastre, pe care El a ales de bună voie să le poarte. Ea ne amintește neîncetat de iubirea Lui, balsamul ce ne stă la dispoziție gratuit în orice suferință.























Blogosfera CrestinaBlogarama - The Blog Directory Christianity Blogs - Blog Catalog Blog DirectoryBlog Flux DirectoryPromote Your Blog