Doamne, iartă-mă că m-ai chemat la smerenie, dar am ales calea mândriei. Că mi-ai dat șansa să plâng, dar am ales să mă revolt. Că mi-ai dat șansa să iert, dar am ales să judec. Că m-ai chemat să am milă, dar am ales să lovesc. Că m-ai chemat să am inima curată, dar mi-am tăvălit-o prin noroi. Că mi-ai dat șansa să fac pace, dar am semănat conflict și suferință inutilă. Că însetând pentru dreptate, m-am adăpat la izvoarele minciunii. Că m-am crezut în stare să sufăr prigoniri nedrepte, dar n-am putut îndura nici mustrarea pe care o meritam. Că m-am crezut mai bună decât alții dar la prima poticnire m-am dovedit mai rea decât cei pe care îi numeam răi.

Pentru acestea și pentru toate celelalte păcate ce apasă greu asupra mea mă căiesc din tot sufletul și îți cer iertare. Revarsă asupra mea Duhul Tău cel Sfânt, spre curățire și călăuzire, și cu iubirea Ta transformă inima mea într-o harfă care să vibreze la atingerea mâinii Tale. Fă din mine un om nou, plăcut Ție, și cântă-Ți și prin mine, Doamne, cântarea Ta de biruință.

Amin

Cât de murdară sunt, Doamne, cât de întinat mi-e sufletul de mulțimea păcatelor mele! De câte ori privesc înspre mine mă înfior de abisul negru ce mi se cască înainte. Nu găsesc în ființa mea nimic bun de care să mă agăț, nicio lumină care să-mi lumineze cărarea... Totul e deșertăciune și dezamăgire. Mi-e trupul îmbuibat de mâncăruri și băuturi, dar sufletul gol pe dinăuntru.

Vin înaintea Ta cu sentimentul că nu merit nimic de la Tine, că sunt nevrednică până și de a-mi lăsa gândul să Te atingă. Și atunci când mă rog, o fac ca un om pierdut, ultimul om de pe pământ, un nimeni care a îndrăznit să se creadă cineva, un fiu risipitor ce nu merită nici lăturile rămase de la masa porcilor.

Ce să Te rog, cum să Te rog, când nu sunt vrednică nici să-Ți cer iertare? Cum să-Ți cer să-mi iei durerea, când ea e singura jertfă pe care, în sărăcia mea, Ți-o pot aduce? Și totuși nu fac decât să mă plâng, să mă revolt, să-i rănesc pe cei din jurul meu și să pretind o fericire ce nu mi se cuvine.

Mi-e silă de mizeria din mine și totuși aștept mila Ta. Mă privesc și mă judec cu ură dar sunt flămândă de iertarea Ta. Învață-mă să privesc spre Tine, pentru ca ochii mei să cunoască adevărata frumusețe. Să-mi umplu gândul de Tine, ca să descopăr adevărata înțelepciune. Să-Ți recunosc prezența și să-Ți primesc ajutorul, ca să cunosc adâncurile dragostei Tale.

Numai îndurarea Ta nemăsurată mă poate salva de mine însămi. Numai iubirea Ta nemeritată îmi poate vindeca rănile sângerânde. Cu umilință Te rog, întinde-Ți mâna și atinge-Te de sufletul meu lepros, sau spune doar un cuvânt și voi fi curățită.

Amin

Din mocirla sufletească în care mă aflu scapă-mă din nou, Doamne. Din mlaștina păcatului și a deznădejdii ridică-mă. Întinde-Ți mâna și ia povara ce apasă atât de greu pe umerii mei. Vindecă rănile mele sângerânde. Ușurează chinul meu.

Groaza a ajuns până la sufletul meu și nu știu unde să mă mai ascund de ea. Durerea mea mă tulbură și mințile îmi sunt rătăcite. Dă-mi puterea pe care ai dat-o sfinților Tăi, căci cred cu tărie că numai Tu mă poți salva.

Tu, scutul meu, la care alerg întotdeauna, adăpostește-mă încă o dată. Fă încă o minune pentru mine. A câta oară oare? Mereu Ți-am cerut minuni, Doamne, și m-ai ascultat. Am uitat că celui ce i se dă mult i se cere mult și am continuat să-Ți cer fără a putea să mai dau înapoi. Sunt datoare vândută. Iartă-mă încă o dată de datoria mea și dă-mi puterea să o iau de la capăt.

Mi-e sete și mi-e foame de Tine, de dragostea Ta... De pacea pe care numai Tu o poți da. Nu mă lipsi de această pace. Durerea mea e mare și teama de noi dureri e și mai mare. Dar Tu ești mai mare și ca teama, și ca durerea mea.

Greșelile trecutului mă apasă și viitorul îmi pare nesigur și amenințător... Dar Tu ești mai mare decât trecutul și viitorul meu. La Tine totul este prezent și din prezentul Tău etern ne aduci nouă, celor robi ai timpulului, salvarea.

În clipa aceasta a prezentului meu stau cu sufletul îngenuncheat în fața Ta, privind dinspre timp spre eternitate și îți strig: nu mă lăsa, Doamne!

Simt cum mă duc la fund și mă agăț de Tine ca de singura mea salvare. Cred că Tu, în bunătatea Ta, nu m-ai făcut pentru moarte, că Tu nu ai în plan să mă pierzi, ci să-Ți arăți și prin mine bunătatea Ta cea mare.

Mi-e teamă de suferința care e în mine... De revolta care e în mine... De abisurile deznădejdii... Întinde-mi mâna, ca să mă agăț de ea și să mă ridic la suprafață înainte ca valurile să mă înece.

Tu, cel ce ești plinătate, umple golul din ființa mea! Tu, cel ce ești lumină, luminează întunericul din mine! Doamne, singura mea speranță, nu mă lăsa!