Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Thursday, December 22

Crăciun fericit tuturor...


...plin de dragoste, lumină, pace sufletească și binecuvântări!


Friday, December 16

Cugetări în prag de Crăciun

Adevărurile de la sine înțelese sunt cele care au cel mai mult nevoie de a fi redescoperite. Formulele și clișeele sunt morminte în care am îngropat comori vii... lămpi cu sticla mată sub care mai vibrează încă, tăinuită, lumina ce le-a dat viață. Aceste adevăruri se pierd încet, încet, se îndepărtează treptat de noi, își pierd din intensitate, pe măsură ce tot mai puțini fac efortul de a căuta dincolo de suprafața cuvintelor fiorul existențial.

Și atunci ne întrebăm acum, în prag de Crăciun: cum am putea noi să retrăim, în toată profunzimea și plinătatea lui, momentul Nașterii Mântuitorului? Cum să spargem pojghița de superficialitate pe care spiritul modernității a așternut-o peste inimile noastre? Poate doar plonjând cu gândul în ceea ce Simone Weil numea “distanța infinită dintre Dumnezeu și Dumnezeu”, o distanță măsurată nu în spațiu și timp, ci în dimensiuni înțelese ca niveluri aparent incompatibile de existență.

Dumnezeu mai larg ca universul și Dumnezeu redus la un punct îngust în spațiu și timp. Dumnezeu - foc necuprins ce susține întreaga creație și Dumnezeu - scânteie ce pâlpâie în pieptul unui nou-născut. Veșnicia și istoria stând față în față, și între ele tot ce a rămas nerostit de la începuturile lumii. Dumnezeu - lumina ce a ieșit din sine ca să se reflecte în afară și acum se aprinde pe fitilul umil al unei lumânări din mulțime.

Sau poate vă este mai ușor să vă imaginați un autor care își iubește atât de mult personajele, încât devine el însuși, de dragul lor, personaj în propria carte. Un autor în ochii căruia fiecare suflet din povestea pe care a scris-o e un erou de o infinită valoare, vrednic de dragostea lui întreagă. Un autor care înțelege că numai coborând în dimensiunea personajelor sale le poate salva de la un sfârșit tragic. Rănit de dragoste, el alege să trăiască și să moară ca unul dintre ele, batjocorit, lepădat și nerecunoscut de cei ce-L caută mereu fără să știe.

Era întuneric și frig în ieslea aceea... Și întuneric și frig e și azi în sufletele celor care văd doar ieslea goală, nu și pruncul nou-născut culcat în ea. Ei nu înțeleg că, fără Cel care dă adevărata semnificație Crăciunului, întreaga lume nu e decât o iesle goală, un crater stins, o imensitate de gheață. Fericiți cei ce au înțeles că nicio altă lumină nu va mai lumina vreodată peștera din Betleem!

Thursday, December 15

În același gând...

În același gând în care ne întrebăm dacă vom termina la timp pregătirile de sărbători și ne vom ridica la înălțimea standardelor cerute de societate, să ne amintim de Cel care a mustrat-o pe Marta pentru excesul ei de zel în treburile gospodărești și a lăudat-o pe Maria pentru că "și-a ales partea cea bună".

În același gând în care admirăm bogăția bradului împodobit, să ne amintim de sărăcia crucii iar atunci când ne plimbăm prin supermarketurile pline, să păstrăm înaintea ochilor minții imaginea ieslei sărăcăcioase din Betleem.

În același gând în care ne bucurăm de colindele pe care le știm din copilărie, să ne amintim de cântările îngerilor din noaptea aceea unică în istorie, fără a pierde din vedere că îngerii mai cântă și azi, la fel de frumos, într-o lume tot mai surdă la armoniile lor cerești.

În același gând în care ne întrebăm nerăbdători ce cadouri ne va mai pune sub pom Moș Crăciun și anul acesta, să ne amintim de darurile aduse de departe de cei trei magi înțelepți Darului pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Lui de nepătruns, l-a făcut omenirii.

În același gând în care ne admirăm mormanul de felicitări primite, care mai de care mai frumoase, mai colorate, să lăsăm să se nască și să înflorească, preț de o clipă, o rugăciune sinceră pentru cei care s-ar fi bucurat să primească măcar o felicitare, dar nu s-a găsit nimeni să le-o trimită.

În același gând în care ne felicităm pentru că am terminat cu succes tot ceea ce era de făcut, să luăm decizia ca, măcar acum, de Crăciun, să facem un singur gest de bunătate gratuită, un singur act de iubire necondiționată, un singur lucru ce nu ni se cere și pe care nu-l avem 'musai' de făcut.

Dar înainte de toate... (of, și mă gândeam serios să sar peste asta) în același gând în care îi criticăm condescendent pe cei care au uitat adevărata semnificație a Crăciunului, să ne întrebăm dacă nu cumva și de această dată - ca de atâtea alte ori - vedem doar paiul din ochiul celuilalt, dar nu și bârna din ochii noștri.

Și câte alte gânduri nu ar mai încăpea în același gând!






Rugăciune pentru rezolvarea conflictelor

Doamne, Tu care ești lumină și îndurare și ne împarți la toți cu mână largă din preaplinul iubirii Tale, ai milă de cei ce intră în această perioadă a Sărbătorilor sfinte cu inima rănită de certuri, dezbinări și resentimente.

Cercetează lăuntrul lor și dă-le puterea să ierte. Adu-le în cale prilejuri de împăcare cu cei cu care sunt certați. Lucrează cu putere în viața lor, pentru ca, văzând lucrarea Ta cea sfântă, să se ridice deasupra oricăror gânduri și sentimente meschine și cu bucurie să-i poarte în rugăciune atât pe cei ce le-au greșit, cât și pe cei cărora ei înșiși le-au greșit.

Nu-i lăsa să-și închidă inima atunci când se simt răniți, trădați sau nedreptățiți, ci ajută-i să întindă o mână caldă vrăjmașilor lor. Vindecă-le rănile, ca să poată ierta din toată inima. Înțelepțește-i și călăuzește-i, ca să nu se lase conduși de mândrie deșartă, ci cu smerenie să urmeze pilda pe care le-ai dat-o Tu.

Sădește în calea lor iubire, pentru ca prin iubire și în numele iubirii să biruiască ura și dezbinarea și să întâmpine sărbătoarea Nașterii Mântuitorului în pace și bună înțelegere cu toată lumea.

Amin




Wednesday, December 14

Balsamul iubirii

Nimic din ceea ce pătrunde din afară în mintea omenească nu rămâne în stare pură, fără a fi prelucrat și colorat cu pensula emoțiilor într-o paletă complexă de culori și nuanțe. Nimic nu rămâne netransformat, odată asimilat în universul interior: o floare privită cu ochii mei nu va fi niciodată identică cu aceeași floare privită cu ochii altuia, căci mintea noastră e construită de Dumnezeu în așa fel încât nu numai să asimileze realitatea, ci să o și recreeze.

Conform unui proverb, "frumusețea e în ochii privitorului." Isus ne spune: "Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău va fi curat, întreg trupul tău va fi plin de lumină." În același spirit, apostolul Pavel scrie: "Pentru cel curat, toate sunt curate." Ochiul (în sens spiritual, nu anatomic) nu este făcut numai să vadă, ci și să transforme și să ne transforme. La un anumit nivel, suntem ceea ce privim și ceea ce privim devine o parte din noi.

În ochii unui îndrăgostit, ființa iubită va apărea în cu totul altă lumină decât în ochii unui om căruia îi e indiferentă. Ba mai mult, tot ceea ce îi amintește îndrăgostitului de ființa iubită va căpăta o strălucire aparte, imperceptibilă în ochii celorlalți. Chiar și suferința în preajma ființei iubite va fi mai dulce și orice durere mai ușor de suportat.

Îmi aduc aminte că aveam vreo 8 ani când m-am îndrăgostit de un personaj dintr-un film (nu vă divulg de cine, că o să râdeți). Întâmplarea a făcut ca la câteva zile după asta să mă îmbolnăvesc de pneumonie și să trebuiască să zac la pat cu febră mare, injecții cu penicilină și tot tacâmul. Atunci am descoperit pentru prima oară iubirea ca balsam și am înțeles câtă putere are inima de a transfigura și colora orice experiență umană.

Mai târziu această înțelegere mi s-a rafinat și îmbogățit cu nuanțe noi, culminând cu descoperirea sensului pe care iubirea lui Dumnezeu, dezvăluită prin Isus Hristos, îl dă existenței omenești. Omul, prin însăși natura lui, e flămând după sens. O suferință fără sens e o suferință irosită. Isus a ales calea crucii ca să sădească pentru totdeauna un sens în inima suferinței, în locul acela de temut din care, pâna atunci, Dumnezeu părea să lipsească cu desăvârșire. Din iubire, El a ales să "contamineze" suferința cu iubire, pentru ca nimeni de după El să nu mai trebuiască să o guste în forma ei absurdă, gratuită. El a băut otrava până la fund, pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să bea paharul neîndulcit.

I-am auzit pe unii întrebând și întrebându-se cum, în vremurile acestea de "corectitudine politică", creștinii se încăpățânează încă să mai poarte la gât imaginea unui instrument antic de tortură. Acestor oameni nu pot să le răspund decât un lucru: Isus nu a adus pe lume suferința, El a găsit-o aici și a încercat s-o aline în toate felurile posibile, mergând până la asumarea ei pentru a-i da un sens și un rol pozitiv, transformator. El nu a justificat cruzimea sub nicio formă, ci ne-a pus la îndemână balsamul iubirii, cea mai puternică armă prin care ne putem elibera de sub tirania fricii.

Așa cum suferința unui copil de 8 ani a fost "îndulcită" de primele zvâcniri ale inimii, în procesul ei de trezire la viață, pe plan cosmic suferința unei lumi întregi e transfigurată de inima iubitoare a Domnului nostru Isus, care de dragul nostru a primit să fie pentru totdeauna asociat cu un stigmat atât de devastator.

Un lucru ce mi s-a părut interesant e că în Anglia, unde corectitudinea politică e dusă până la extreme și crucea devine tot mai greu de digerat, a apărut, pe de altă parte, obiceiul de a dărui copiilor de prin spitale ursuleți de pluș acoperiți cu tot felul de petece și bandaje pentru a-i mângâia pe micii suferinzi și a-i face să se simtă mai puțin singuri în durerea lor. Aceiași oameni care recunosc valoarea terapeutică a unui "ursuleț rănit" se revoltă la ideea unui Dumnezeu ce se jertfește de dragul unei omeniri suferinde.

Dostoievski spunea că toți oamenii sunt ca niște copii bolnavi. Nu e de mirare că tot lui îi aparține mărturisirea: "De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstraţia ar fi incantabilă şi covârşitoare - n-aş sta nicio clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul." Crucea lui Hristos nu reprezintă doar rănile și agonia Lui, ci și rănile și poverile noastre, pe care El a ales de bună voie să le poarte. Ea ne amintește neîncetat de iubirea Lui, balsamul ce ne stă la dispoziție gratuit în orice suferință.























Sunday, December 11

Cântecul, harfa și maestrul

Relația dintre duh și materie presupune întotdeauna o tensiune existențială, o rezistență a acesteia din urmă. Pentru ca un cântec să se nască, harfa are de suferit. Coardele ei sunt scoase din starea lor inițială de relaxare și făcute să vibreze prin ciupire. Dezorientate și cuprinse de panică, ele se avântă înainte și înapoi într-un dans haotic, inegal, încercând cu disperare să-și regăsească echilibrul pierdut.

Dacă harpa s-ar trezi la viață și ar simți ce i se întâmplă, ea s-ar plânge împotriva maestrului și l-ar acuza de cruzime. Dacă nu și-ar cunoaște menirea și nu și-ar auzi propriul cântec, s-ar întreba care e rostul acestei suferințe. Întreg procedeul i s-ar părea o tortură inutilă, gratuită, nedreaptă.

Materia opune întotdeauna rezistență. Ea simte parcă instinctiv că va trebui să sufere pentru ca dulcele cântec al duhului să prindă viață. Suferința harfei e prețul plătit pentru ca o lume întreagă să se poată bucura de geniul maestrului. Atâta timp cât nu intervine asaltul asupra coardelor, cântecul există doar în mintea compozitorului, el e izolat și incomunicabil.

Numai o harfă care își cunoaște menirea și înțelege valoarea propriului cântec va găsi în sine tăria să-și accepte suferința și să aducă slavă Maestrului. La început a fost Cuvântul, și Cuvântul a fost harfa prin care Dumnezeu a ales să-și cânte cântecul încă dinainte de vreme. Și Cuvântul s-a făcut harfă pentru noi, pentru ca armoniile Maestrului să ajungă și la urechea omenească.

Și coardele au fost încordate la maxim, și Harfa s-a frânt, dar cântecul a rămas în lume și el răsună azi în mii și mii de inimi, făcându-și auzite acordurile până la marginile pământului. Mii și mii de harfe omenești îl cântă cu bucurie chiar și în mijlocul celor mai grele suferințe, căci prin el și-au înțeles rostul și și-au asumat rolul pe calea biruinței.

Mi s-a întâmplat de curând...

De regulă îmi place să ascult muzică după ce merg la culcare și adesea adorm cu căștile pe urechi. Legat de asta, mi s-a întâmplat de curând un lucru pe cât de iritant în prima fază, pe atât de amuzant după ce i-am dat de capăt. Cufundându-mă într-un somn nu prea adânc, am continuat să aud muzica prin vis. La un moment dat, ea a început să mă irite și am încercat s-o opresc. Am apăsat butonul magic de la mp3 player, dar fără niciun rezultat.

Am continuat să apăs insistent de mai multe ori, sperând de fiecare dată că voi fi răsplătită, așa cum era de așteptat, cu mult-râvnita tăcere. Nici gând. Văzând că nu am niciun succes cu butonul, am desfăcut carcasa din spate și am scos bateriile. Sfidătoare, muzica a continuat. La această fază, am început deja să-mi pierd răbdarea și să mă întreb ce se întâmplă.

După ce am avut același succes în tentativa de a reduce volumul, am trecut la măsuri mai drastice: am ascuns aparatul sub pernă, sperând să înăbuș astfel amalgamul de sunete din ce în ce mai supărătoare. Niciun rezultat. L-am dus în altă cameră și l-am lăsat acolo, având grijă să închid bine toate ușile în urma mea. Muzica a continuat parcă și mai tare.

Nu știam ce să mai cred. "Nu are niciun sens", mi-am zis. "Ce e de făcut?" Aproape îmi pierdusem orice speranță, când soluția a venit pe neașteptate, punând capăt crizei mele și scoțându-mă din încurcătură: m-am trezit din vis.

Morala? Când nimic nu merge bine, când soluțiile de bun simț nu mai dau roade, când orice strădanie pare în zadar, e poate semn că aveți nevoie de o trezire (spirituală, bineînțeles). :)




Saturday, December 10

Rugăciune pentru cititorii acestui blog

Doamne, știu și mărturisesc că Tu ești infinit mai mare decât Te pot percepe gândurile noastre. Inima mea Te slăvește în tăcere mai mult decât o pot face cuvintele. Lumina Ta e forța ce ne ține. Suflarea Ta e însăși viața din noi. Iubirea Ta e sărbătoarea noastră și cina la care ne-ai chemat prin Fiul Tău.

Îți mulțumesc că ești cu noi în orice vreme. Îți mulțumesc că Ți-ai făcut și Îți faci simțită prezența și pe acest blog și în viețile celor care îl citesc. Ascultă, Tată, rugăciunea mea pentru ei. Cercetează-le inimile, iartă-le păcatele, vindecă-le suferințele. Îmbogățește-le viața cu harul Tău. Călăuzește-i cu lumina Ta. Îmbracă-i în haina purității, ca să fie plăcuți înaintea ochilor Tăi. Învață-i să se ierte și să se iubească pe sine, ca să-i poată ierta și iubi în aceeași măsură și pe semenii lor, nu cu mândrie deșartă, ci cu dăruire și smerenie, profund conștienți de valoarea fiecărui suflet în ochii Tăi.

Doamne, Tu cunoști povestea fiecăruia dintre ei. Tu știi gândurile lor ascunse și poverile ce îi apasă. Tu cunoști până și secretele pe care, de teama suferinței, încearcă să le ascundă de ei înșiși. Vorbește-le pe limba inimii lor. Nu lăsa nici un colțișor din trupul și sufletul lor necercetat și nevindecat. Dă-le puterea și credința să împartă cu Tine totul, ca să bea și să-și potolească setea la izvorul Tău.

Doamne, fă-i să înțeleagă sensul spiritual al bisericii lui Cristos așa cum au făcut-o primii creștini, nu ca pe o instituție întemeiată de om, ci ca pe un organism viu, în care fiecare mădular împarte bucuria și suferința tuturor celorlalte. Păzește-i de dezbinare și de mândria de a-i judeca pe alții. Fă-i să se simtă una în Duh și în adevăr, dincolo de barierele confesionale, așa cum le-au dat pildă sfinții închisorilor comuniste și cei persecutați în orice vreme pentru credința lor.

Doamne, descoperă în ei puterea și dragostea Ta, pentru ca prin ele să biruiască totul. Fii mereu prezent în inimile lor și fă din orice clipă a vieții lor o sărbătoare a păcii și a bucuriei. Desăvârșește lucrarea Ta în viața fiecăruia dintre ei. Vindecă-i și vindecă prin ei. Călăuzește-i și călăuzește prin ei. Mângâie-i și mângâie prin ei. Revarsă și prin ei iubirea Ta în lume și trimite-i oriunde e nevoie de ajutorul lor. Și pentru tot ce le-ai dat, le dai și le vei da, fă-i să-Ți mulțumească și să Te slăvească din toată inima în orice vreme, acum și în vecii vecilor.

Amin




Friday, December 9

Credință și încredințare

V-ați întrebat vreodată de ce credința noastră nu poate să mute munții din loc? Răspunsul firesc ce ne vine în minte e că pentru a muta munții din loc e nevoie de o credință cel puțin la fel de mare ca și muntele ce trebuie mutat. Dar Isus ne spune cu totul altceva. Că pentru a muta un munte e de ajuns o credință cât un grăunte de muștar. Și atunci cum? De ce? Cum e posibil? Să fie credința noastră mai mică decât un grăunte de muștar? Și dacă o credință cât un grăunte poate muta munții, ce poate face o credință cât un munte?

Ca să răspundem la oricare dintre aceste întrebări trebuie să ne întrebăm mai întâi: ce e credința? Care e relația dintre credință și certitudine, dintre a crede și a ști? Se vorbește mult zilele astea împotriva credinței. Oameni ce își pun eticheta de apărători ai rațiunii tună și fulgeră împotriva a ceea ce numesc ei "credința oarbă", încercând cu orice preț să ne că convingă că ea nu e decât o iluzie, o convingere irațională în fața unor lucruri în sprijinul cărora nu pot fi aduse argumente științifice.

Așa spun ei... Și noi ce le răspundem? Din păcate, mulți dintre noi nu știm ce să le răspundem, pentru că, la urma urmei, e adevărat că a avea credință nu e totuna cu a avea argumente științifice. Și dacă ei ne cer dovezi, noi ce să facem? Dacă le spunem că dovezile noastre nu se văd cu ochiul liber, cu atât mai puțin la microscop, ne acuză că avem vedenii sau că suntem îndoctrinați. Dacă nu le răspundem nimic, interpretează tăcerea noastră ca pe o capitulare. Și atunci ce ne rămâne de făcut?

Primul lucru pe care-l putem face e să înțelegem noi înșine ce e credința și care sunt principiile ei. A înțelege ce e credința nu e totuna cu a crede. Putem crede foarte bine fără să înțelegem ce e credința, așa cum putem bea apă fără a-i ști formula chimică. Dar pentru a da un răspuns celor ce o atacă, ne este de folos să o și înțelegem.

Dacă ar fi să dau o definiție a credinței, aș spune că ea e certitudinea sufletului în fața unui lucru pe care o parte din noi îl știe deja. Poate nu suntem conștienți de el. Dar există o parte din noi legată atât de strâns de Dumnezeu, că are acces chiar și la adevărurile pe care încă nu le percepem conștient. E partea pe care Biblia o numește "chipul și asemănarea lui Dumnezeu" din om.

Încă înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, această parte ne dă de știre că ne lipsește ceva, că orice am avea din lucrurile acestei lumi, există în noi un gol ce se cere umplut, un dor aprins după ceva, o tânjire ce, paradoxal, e mai plină în goliciunea ei decât orice plinătate și mai bogată în sărăcia ei decât orice bogăție ("fericiți cei săraci cu duhul"). Credința e o atitudine de asumare conștientă a acestui dor, o deschidere a inimii către Acela ce ne cheamă de dincolo de timp și de noi, făgăduind să fie liman sufletelor noastre.

Credința e oarbă numai în măsura în care noi înșine suntem orbi. Când Dumnezeu ne deschide ochii, ea se transformă în încredințare. Atâta timp cât sunt orb, cred ce îmi spun cei care văd. În momentul în care sunt vindecat de orbirea mea, mă încredințez eu însămi de lucrurile pe care le-am cunoscut până atunci doar indirect, prin credință.

Credința și încredințarea sunt două fețe ale aceleiași monede. Ele marchează diferența dintre "cei ce n-au văzut și au crezut" și cei ce "cred, pentru că văd".

Toma necredinciosul a crezut pentru că a văzut cu ochii și a pipăit cu degetele. Apostolul Pavel a crezut, pentru că Lumina i s-a arătat în mod nemijlocit. Aceștia au trecut direct de la necredință la încredințare, fără să mai trebuiască să treacă prin faza de credință. Pentru majoritatea dintre noi însă, credința e singura opțiune și orice pas pe calea credinței ne aduce mai aproape de încredințare. Noi îi numim fericiți pe cei aduși la Dumnezeu printr-o convertire miraculoasă, dar Isus ne spune: "Fericiți cei ce n-au văzut dar au crezut."

Și atunci cum rămâne cu grăuntele și cu muntele? Pilda lui Isus ne arată că, atunci când vine vorba de credință, importantă nu e cantitatea, ci calitatea. Relevant nu e faptul că grăuntele e mic, ci însăși faptul că e un grăunte. O piatră, oricât de mică sau de mare ar fi ea, nu va crește niciodată într-un copac sau într-o floare. Minusculul grăunte conține în sine propria creștere și planta întreagă - copacul, floarea și fructul.

De aceea un grăunte de credință investită în adevăr e mai de preț decât un munte de credință investită în minciună. Credința în adevăr, oricât de mică, conține în sine prin însăși natura ei toate stadiile posibile, de la firava scânteie de la început de drum pâna la focul încredințării ce mistuie orice îndoială.




Thursday, December 8

Copilule cu ochi senini

Cultivarea iubirii de Dumnezeu

Secretul păcii interioare și al fericirii de durată e cultivarea iubirii de Dumnezeu. Sămânța acestei iubiri e semănată de însuși Dumnezeu în lutul sufletul nostru, noi nu trebuie decât să privim spre El cu nădejde și dragoste, așteptând zi după zi ploaia Lui aducătoare de rod și lumina Lui dătătoare de viață. Vine o vreme când devenim destul de maturi spiritual ca să înțelegem că numai ce iubim ne poate salva, că numai iubirea are un efect profund și durabil asupra sufletului nostru, mai puternic chiar decât frica. De aceea e foarte important ce iubim.

Lumea noastră se rezumă la dorință și simțire. Chiar dacă nu putem alege întotdeauna ce simțim (ca în cazul unei depresii sau al unei dureri fizice), avem un cuvânt de spus în alegerea direcției spre care vrem să se îndrepte iubirea noastră. Fericirea adevărată începe cu credința că Dumnezeu e demn de iubit, că merită să ne ancorăm în El dorul și avântul sufletului nostru. Cu ajutorul Lui, nu va trebui să așteptăm mult ca această credință să devină încredințare.

Un mare secret al fericirii e să învățăm să fim mai puțin ceea ce simțim și mai mult ceea ce iubim. Să lăsăm iubirea să ne modeleze simțirea, și nu invers. Fără Dumnezeu, acest lucru e greu, aproape imposibil. De aceea iubirile omenești adesea se destramă. Dar cu Dumnezeu totul e posibil.

Când sunt singur și mi-e sete, sunt singur cu setea mea. Când mi-e sete cu Dumnezeu, împart cu El setea mea iar El împarte cu mine apa Lui. Așa mi-e sete numai pe jumătate, căci o parte din mine se răcorește deja la izvorul Lui. Când sunt singur și nu am nimic, cu adevărat nu am nimic. Când nu am nimic, dar sunt cu Dumnezeu, nimicul meu e inundat de preaplinul Lui și pot spune că am totul, pentru că am părtășie cu Cel care are totul. Când sufăr singur, sunt singur cu suferința mea și această singurătate îmi mărește suferința. Când sufăr cu Dumnezeu, sufăr și mă bucur în același timp, căci suferința mea e doar un râuleț ce se revarsă în marea eternei bucurii și devine una cu ea.

Orice relație e un schimb. Îi dau lui Dumnezeu sărăcia mea, suferința mea, iar El îmi dă în schimb bogăția Lui, pacea Lui. Mă golesc pe mine de mine însămi ca să mă umplu cu Duhul sfânt. Iubirea distruge zidurile despărțitoare, șuvoiul ei ia pe sus zăgazul ce l-am pus la intrarea sufletului nostru și ne lasă deschiși și vulnerabili la tot ce vine din partea Celui pe care îl iubim.

Răul din noi e ca o baltă de apă stătută, ca o cameră cu ferestrele închise, în care nu s-a mai aerisit de ani de zile. Atunci când canalul comunicării cu Dumnezeu e blocat, pe măsură ce trece timpul, apa devine tot mai stătută și aerul din cameră tot mai închis. Vine o vreme când ele devin insuportabile și atunci nu ne mai rămân decât două soluții: să ne împrospătăm de la sursa vieții sau să ne pierdem. Să deschidem larg ferestrele, să lăsăm ploaia să se reverse în torente peste fiecare ochi de apă stătută sau să murim intoxicați de propria otravă.

Aceasta e alegerea ce ne stă înainte. Cultivarea iubirii de Dumnezeu e grija de a avea mereu fereastra deschisă spre El, de a nu lăsa să se risipească nicio picătură de ploaie, nicio rază de lumină, nicio adiere de vânt pe care El o trimite spre noi. Privind înspre noi înșine, vedem doar întunericul din noi. Privind mereu spre El, vom vedea lumina Lui.

Wednesday, December 7

Rugăciunea ca ajutor în suferință

Două dureri nu sunt la fel, dar Dumnezeu le cunoaște pe toate și e gata să ne dea ajutorul de care avem nevoie în problema specifică cu care ne confruntăm.

Primul ajutor pe care ni-l dă e chiar rugăciunea. Nu răspunsul la rugăciune, ci rugăciunea însăși. Posibilitatea de a ne ruga e un dar de o infinită valoare. De cele mai multe ori nu apreciem îndeajuns acest dar și punem răspunsul așteptat înaintea actului de comunicare. Dar rugăciunea e în primul rând părtășie, abia apoi petiție.

Atunci când ne rugăm, problemele noastre nu mai sunt ale noastre, ci devin problemele lui Dumnezeu. Poverile noastre devin poverile lui Dumnezeu. Cum? Prin simplul fapt că ele nu mai sunt numai în noi, ci și în El, la jumătatea distanței dintre El și noi.

O rugăciune în care suntem conștienți de acest lucru își poartă cu sine propria răsplată. Într-o astfel de rugăciune răspunsul pe care îl așteptăm vine întotdeauna, el nefiind separat de rugăciunea însăși.



Sunday, December 4

Cuvânt despre suferință

Orice suferință e în esența ei durerea despărțirii de Dumnezeu. De cele mai multe ori nu suntem conștienți de acest lucru și o atribuim altor cauze ce nouă ni se par logice. Ceea ce nu știm însă e că există și o logică a superficialului, a mediocrității, a jumătăților de măsură - o logică impecabilă în sine, dar limitată... corectă din punct de vedere matematic, dar săracă din punct de vedere spiritual.

Adevărata rădăcină a suferinței e durerea sufletului în fața zidului ce îl desparte de Dumnezeu. Chiar dacă în mod conștient nu percepem acest zid și această părăsire, o parte din sufletul nostru le recunoaște. Partea ce reprezintă chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi își cunoaște Modelul și prin orice suferință ne strigă să ne întoarcem la El. Primul pas spre vindecare spirituală e să înțelegem corect acest mesaj și să-l aducem în lumina conștiinței.

Al doilea pas e să ne dorim alipirea de Dumnezeu, să facem din ea idealul nostru suprem. Iubirea însăși în esența ei înseamnă alipire, unire, a deveni una, a șterge granițele și a ne pierde în ceea ce iubim. Isus ne învață că orice atașament de lucrurile vizibile, de 'lumea aceasta' ne diminuează șansele de a ne astâmpăra această sete existențială a sufletului de iubirea supremă, de Dumnezeu. Ca să devenim 'săraci cu duhul', trebuie să ne eliberăm de povara atașamentului de lucruri materiale. Ca să ne ridicăm, trebuie să fim ușori și orice alipire a sufletului de ce e lumesc îl îngreunează ca o piatră agățată de gât.

Al treilea pas spre vindecare e trăirea oricărei suferințe în lumina adevărurilor conștientizate mai sus. Eu sufăr ca și înainte, dar totuși ceva s-a schimbat. Suferința mea nu mai e la fel, pentru că acum știu care e cauza ei adâncă și am luat decizia să tratez boala, nu simptomele. Știu că durerea mea e un simptom al despărțirii de Dumnezeu și de aceea vreau să mă apropii de El. De fiecare dată când sufăr, îmi aduc aminte de aceste două adevăruri și le aplic la suferința mea. Ele îmi sunt tovarășe nedespărțite prin meandrele vieții.

Mai mult decât atât, mi s-a dat libertatea de a alege. Dacă-mi folosesc această libertate pentru a-L alege pe Isus, El mi se dă din toată inima și, odată cu El, primesc ceva ce nimeni și nimic altceva nu îmi poate da: credința într-un Dumnezeu care îmi împărtășește suferința... Un Dumnezeu care iubește și jertfește, se dă pe Sine pentru omenire, dând astfel valoare infinită fiecarei ființe umane și ridicând suferința însăși din abisul absurdului pe culmile cele mai înalte ale sensului existențial.