Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Sunday, November 4

În căutarea păcii sufleteşti

Undeva, la capătul acestui drum, trebuie să existe o lumină. O simt în fiecare noapte când mă trezesc şi mă apropiu de mine însămi...înduioşată, cu lacrimi în ochi, cu conştiinţa că port ceva extrem de fragil şi de sensibil pe dinăuntru... ceva care vibrează la cea mai mică atingere. O vioară care poate naşte acorduri sublime dacă e bine acordată, dacă mâna maestrului e destul de îndemânatică, mintea destul de subtilă, sufletul destul de profund.


27 septembrie 2002

Am fost aici şi n-am făcut nimic. Şi am văzut cum îmi trec zilele şi nopţile şi tot n-am făcut nimic. Am stat şi am privit în mine şi nu înţelegeam de ce e atât de pustiu. Nopţile mele erau albastre şi reci, nopţi de căutări şi de drum bâjbâit prin troiene de zăpadă. Zilele erau goale, mă împuţinau şi la sfârşitul fiecăreia, când făceam un bilanţ, ieşea mereu ceva lipsă.

Fiecare zi şi fiecare noapte în care înaintez prin această luntre mă ucide tot mai mult. Ucide tot mai mult din mine. Am ajuns să mă urăsc. Să urăsc mediocritatea din mine. Căci cu cât tind mai sus, cu atât mă prăbuşesc mai jos şi de fiecare dată e tot mai greu să îmi recapăt speranţa şi credinţa. Nu sunt nici măcar ceea ce mi s-a dat să fiu. Femeie. Sunt o caricatură jalnică a unei femei.

Îmi greşesc în fiecare zi destinaţia. Dumnezeu mi-a dat totul dar nu ştiu ce să fac cu ce mi-a dat. Fiecare încercare dă greş. Fiecare drum se dovedeşte a fi o minciună. Şi din tot ce a fost nu mai rămâne decât gustul singurătăţii. Şi nopţile în care mă trezesc ca o locuinţă pustie.

Am crezut că pot. Am crezut că vreau. Nu, nu am crezut. Vreau. Vreau cu adevărat. Dar nu pot. Ce să dau? Ce să mai dau? Ce jertfă mi se cere? Ştiu că încă n-am făcut destul. Şi pun vina pe prilejuri. Dar pe undeva poate e numai vina mea. Pentru că am fost oarbă la prilejurile ce mi s-au dat şi ele au trecut pe lângă mine, lăsându-mă neschimbată.

Acum din nou e noapte. După atâtea nopţi, trebuia să se întâmple ceva. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pornesc din nou de la punctul zero. Goală. Singură. Bolnavă de viaţă şi de mine. Ce am făcut până acum? Am vrut. Atât. Dar nu destul ca să şi pot. Am încercat. Dar nu destul ca să şi reuşesc.

Sunt rea şi murdară. Sunt tot ce n-ar trebui să fiu. Gândesc tot ce n-ar trebui să gândesc şi fac tot ce n-ar trebui să fac. Sau nu fac nimic. Gândurile mă duc mereu într-o direcţie greşită. Singurul lucru bun pe care l-am făcut a fost să scriu aceste pagini pe care nu le citeşte nimeni.

Nu mai pot să mă rog. Sunt secătuită. De unde să găsesc puterea de a depăşi punctul zero, de a porni din loc? Unde e impulsul care să mă aducă pe linia de plutire? Mereu cerşesc. Mereu am nevoie de ceva. De ceva din afară. Mi-e silă de tot ce e în mine. De tot ce am văzut acolo. Mi-e silă de rezultatele jalnice pe care le am în toate încercările mele.

De ce sunt singură? De ce nu pot să dau? De ce...?
De ce mă amân mereu pentru ziua ce va urma, spunându-mi „Mâine da, mâine voi fi fericită”? Şi „mâine” se transformă în „azi” şi tot nu sunt fericită. Doamne, încă mai există „mâine”. Dar veni o zi când „mâine” va fi ultimul „azi”.

Voi muri. Nu voi mai fi nimic. Nu voi mai face nimic. Nu voi mai ştii nimic. Iar acum, când sunt, când ştiu că sunt şi că pot să fac, tot nu fac nimic. Pierd fiecare zi şi fiecare zi mă pierde. Ucid fiecare noapte şi fiecare noapte mă ucide.
Cum să încep? Cu ce să încep? De 24 de ani mă tot pregătesc să încep. Şi încă n-am trecut de faza pregătirilor.

Ce vreau? Unde vreau să ajung? Nu ştiu. De 24 de ani stau pe peronul unei gări şi privesc trenurile care trec pe lângă mine, fără a avea curajul să urc în niciunul.
Vreau să urc într-un tren şi să plec mai departe. Dar de atâtea ori m-am iluzionat că trenul meu a pornit, când de fapt pleca cel de lângă mine. Şi mă trezeam tot în gară, în acelaşi loc, cu un deficit de viaţă. Toată viaţa mi-o petrec într-o gară, aşteptând.

Vreau să plec. Vreau să plec. Să mă rup de tot ce e trecut, de tot ce e micime şi mediocritate în mine. Să las totul în urmă cum laşi o haină în drum. Să las să pătrundă în mine parfumuri noi, proaspete, să îmbrăţişez cu privirea oceanul de iarbă fragedă şi lanurile de grâu şi de floarea soarelui... pârâurile cu apă limpede transformându-se în şiraguri de perle aurite de soare...

Să ating culmile munţilor, acolo unde sunt pădurile de brazi veşnic verzi. Să plâng cu lacrimi noi ca o ploaie de vară. Să privesc culorile curcubeului. Să ascult cântecul păsărilor. Să zbor, să compun simfonii spre slava lui Dumnezeu. Să mă îmbrac în rochii albe, să-mi pun văluri străvezii de mireasă. Să mă ningă cu flori albe din cerul începuturilor.

Să alerg prin ploaie, să-mi arunc umbrela în iarba udă şi să ridic mâinile spre cer. Să sparg stânca din care ţâşnesc izvoarele. Să mângâi căprioarele cu ochi mari şi blânzi şi să mă joc cu veveriţele. Să nu mă mai întorc niciodată înapoi, în oraşul cenuşiu, în care lacrimile se usucă în ochi înainte să cadă, unde totul e uscăciune, fum înecăcios, durere surdă şi continuă.

Doamne, de ce m-ai părăsit? Aici, în acest oraş mare al mediocrităţii şi deşertăciunii? Până şi în cele mai adânci vise ale mele Te-am căutat şi am strigat numele Tău. Mi-am pus viaţa în mâinile Tale. Am nădăjduit. Am mers pe calea pe care mi-ai aşternut-o înainte. Am iubit tot ce e bun, frumos şi adevărat. Te-am iubit pe Tine. Şi am simţit iubirea Ta în viaţa mea. Ce să mai fac ca să mă asculţi, ca să-Ţi îndrepţi din nou privirea spre mine?

Apropierea de semenii mei mă împuţinează. Mă micşorez pe zi ce trece. Mă pierd. Mi-e teamă să nu pierd totul. Viaţa mea e o luptă... cu teama, cu instinctele, cu slăbiciunile, cu toate bolile şi neputinţele mele. Şi de cele mai multe ori mă copleşesc. E mult prea greu să le înving, să mă ridic deasupra lor. Forţa lor e ca forţa gravitaţiei, m-am născut sub legile ei şi am nevoie de o altă lege, de o putere mai presus de mine care să mă ridice, să mă aducă în imponderabilitate.

Am văzut Lumina. Am simţit Harul. De aceea sufăr, pentru că ştiu ce pierd în fiecare clipă de întuneric şi deşertăciune. Doamne, ai milă de sufletul meu. Ajută-mă să găsesc pacea. E prea mult război în mine. Sângele strigă... Glasul şarpelui mă încolţeşte. Lacrimile ard. Pentru că dincolo de toate astea, vreau să cer partea care rămâne, care nu-mi va fi luată. Şi nu mâine, nu poimâine. Azi, Doamne. Acum. Mereu.

2 comments:

floareaadnana said...

FII BINECUVANTATA ELIZA!!! INGERII SUTN CU TINE VESNIC!!!TE IUBESC FIINTA INSUFLETITA!!! <3

Mariana said...

Multumesc, floareaadnana. Dumnezeu sa te binecuvanteze.

Blogosfera CrestinaBlogarama - The Blog Directory Christianity Blogs - Blog Catalog Blog DirectoryBlog Flux DirectoryPromote Your Blog