Trăire şi recunoştinţă

8 octombrie 2002

E oare o întâmplare că astăzi l-am întâlnit pe stradă pe domnul M.? Tocmai astăzi, când am fost atât de departe de ceea ce eram pe vremea când dl M. juca în viaţa mea rolul pe care îl joacă acum A. Aş vrea să înţeleg dialectica vieţii mele. De ce am ajuns aici, de ce am făcut această întorsătură de 180 grade? Şi câte astfel de întorsături voi mai face de acum înainte, de fiecare dată când voi simţi că trebuie să o iau de la capăt?


Astăzi am trăit o suferinţă deosebită, de un rafinament care-şi alocă un anumit teritoriu comun cu cea mai sublimă plăcere. Mă gândesc la Camil Petrescu. La tot ce a scris. La tot ce am regăsit în mine din tot ce a scris. Trăiesc plenar şi palpitant, deşi în viaţa mea nu se întâmplă nimic sau aproape nimic. Dar există romane în care nu se întâmplă mai nimic şi sunt capodopere.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Pentru clipa aceasta, când pot să stau şi să mă gândesc la toate lucrurile minunate din viaţa mea. Minunate nu neapărat în sensul de plăcute... minunate în sensul cel mai profund şi mai sublim pe care îl poate percepe sensibilitatea omenească. Minunate pentru că au un înţeles adânc, pentru că duc undeva, acolo unde trebuie, la înţelepciune, la forţă sufletească, la o creştere în plan spiritual.

Doamne, Tu ai grijă de ai Tăi. Simt că totul în viaţa mea a dus undeva, a adus aici, la această clipă când inima mi-e plină de har şi recunoştinţă. Şi e ciudat cum o fiinţă cu o viaţă aparent lipsită de evenimente ca şi mine poate trăi cu atâta intensitate.