Cântecul, harfa și maestrul

Relația dintre duh și materie presupune întotdeauna o tensiune existențială, o rezistență a acesteia din urmă. Pentru ca un cântec să se nască, harfa are de suferit. Coardele ei sunt scoase din starea lor inițială de relaxare și făcute să vibreze prin ciupire. Dezorientate și cuprinse de panică, ele se avântă înainte și înapoi într-un dans haotic, inegal, încercând cu disperare să-și regăsească echilibrul pierdut.

Dacă harpa s-ar trezi la viață și ar simți ce i se întâmplă, ea s-ar plânge împotriva maestrului și l-ar acuza de cruzime. Dacă nu și-ar cunoaște menirea și nu și-ar auzi propriul cântec, s-ar întreba care e rostul acestei suferințe. Întreg procedeul i s-ar părea o tortură inutilă, gratuită, nedreaptă.

Materia opune întotdeauna rezistență. Ea simte parcă instinctiv că va trebui să sufere pentru ca dulcele cântec al duhului să prindă viață. Suferința harfei e prețul plătit pentru ca o lume întreagă să se poată bucura de geniul maestrului. Atâta timp cât nu intervine asaltul asupra coardelor, cântecul există doar în mintea compozitorului, el e izolat și incomunicabil.

Numai o harfă care își cunoaște menirea și înțelege valoarea propriului cântec va găsi în sine tăria să-și accepte suferința și să aducă slavă Maestrului. La început a fost Cuvântul, și Cuvântul a fost harfa prin care Dumnezeu a ales să-și cânte cântecul încă dinainte de vreme. Și Cuvântul s-a făcut harfă pentru noi, pentru ca armoniile Maestrului să ajungă și la urechea omenească.

Și coardele au fost încordate la maxim, și Harfa s-a frânt, dar cântecul a rămas în lume și el răsună azi în mii și mii de inimi, făcându-și auzite acordurile până la marginile pământului. Mii și mii de harfe omenești îl cântă cu bucurie chiar și în mijlocul celor mai grele suferințe, căci prin el și-au înțeles rostul și și-au asumat rolul pe calea biruinței.