Versetul zilei

Rugăciunea clipei

Doamne,


Amin


Friday, December 9

Credință și încredințare

V-ați întrebat vreodată de ce credința noastră nu poate să mute munții din loc? Răspunsul firesc ce ne vine în minte e că pentru a muta munții din loc e nevoie de o credință cel puțin la fel de mare ca și muntele ce trebuie mutat. Dar Isus ne spune cu totul altceva. Că pentru a muta un munte e de ajuns o credință cât un grăunte de muștar. Și atunci cum? De ce? Cum e posibil? Să fie credința noastră mai mică decât un grăunte de muștar? Și dacă o credință cât un grăunte poate muta munții, ce poate face o credință cât un munte?

Ca să răspundem la oricare dintre aceste întrebări trebuie să ne întrebăm mai întâi: ce e credința? Care e relația dintre credință și certitudine, dintre a crede și a ști? Se vorbește mult zilele astea împotriva credinței. Oameni ce își pun eticheta de apărători ai rațiunii tună și fulgeră împotriva a ceea ce numesc ei "credința oarbă", încercând cu orice preț să ne că convingă că ea nu e decât o iluzie, o convingere irațională în fața unor lucruri în sprijinul cărora nu pot fi aduse argumente științifice.

Așa spun ei... Și noi ce le răspundem? Din păcate, mulți dintre noi nu știm ce să le răspundem, pentru că, la urma urmei, e adevărat că a avea credință nu e totuna cu a avea argumente științifice. Și dacă ei ne cer dovezi, noi ce să facem? Dacă le spunem că dovezile noastre nu se văd cu ochiul liber, cu atât mai puțin la microscop, ne acuză că avem vedenii sau că suntem îndoctrinați. Dacă nu le răspundem nimic, interpretează tăcerea noastră ca pe o capitulare. Și atunci ce ne rămâne de făcut?

Primul lucru pe care-l putem face e să înțelegem noi înșine ce e credința și care sunt principiile ei. A înțelege ce e credința nu e totuna cu a crede. Putem crede foarte bine fără să înțelegem ce e credința, așa cum putem bea apă fără a-i ști formula chimică. Dar pentru a da un răspuns celor ce o atacă, ne este de folos să o și înțelegem.

Dacă ar fi să dau o definiție a credinței, aș spune că ea e certitudinea sufletului în fața unui lucru pe care o parte din noi îl știe deja. Poate nu suntem conștienți de el. Dar există o parte din noi legată atât de strâns de Dumnezeu, că are acces chiar și la adevărurile pe care încă nu le percepem conștient. E partea pe care Biblia o numește "chipul și asemănarea lui Dumnezeu" din om.

Încă înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, această parte ne dă de știre că ne lipsește ceva, că orice am avea din lucrurile acestei lumi, există în noi un gol ce se cere umplut, un dor aprins după ceva, o tânjire ce, paradoxal, e mai plină în goliciunea ei decât orice plinătate și mai bogată în sărăcia ei decât orice bogăție ("fericiți cei săraci cu duhul"). Credința e o atitudine de asumare conștientă a acestui dor, o deschidere a inimii către Acela ce ne cheamă de dincolo de timp și de noi, făgăduind să fie liman sufletelor noastre.

Credința e oarbă numai în măsura în care noi înșine suntem orbi. Când Dumnezeu ne deschide ochii, ea se transformă în încredințare. Atâta timp cât sunt orb, cred ce îmi spun cei care văd. În momentul în care sunt vindecat de orbirea mea, mă încredințez eu însămi de lucrurile pe care le-am cunoscut până atunci doar indirect, prin credință.

Credința și încredințarea sunt două fețe ale aceleiași monede. Ele marchează diferența dintre "cei ce n-au văzut și au crezut" și cei ce "cred, pentru că văd".

Toma necredinciosul a crezut pentru că a văzut cu ochii și a pipăit cu degetele. Apostolul Pavel a crezut, pentru că Lumina i s-a arătat în mod nemijlocit. Aceștia au trecut direct de la necredință la încredințare, fără să mai trebuiască să treacă prin faza de credință. Pentru majoritatea dintre noi însă, credința e singura opțiune și orice pas pe calea credinței ne aduce mai aproape de încredințare. Noi îi numim fericiți pe cei aduși la Dumnezeu printr-o convertire miraculoasă, dar Isus ne spune: "Fericiți cei ce n-au văzut dar au crezut."

Și atunci cum rămâne cu grăuntele și cu muntele? Pilda lui Isus ne arată că, atunci când vine vorba de credință, importantă nu e cantitatea, ci calitatea. Relevant nu e faptul că grăuntele e mic, ci însăși faptul că e un grăunte. O piatră, oricât de mică sau de mare ar fi ea, nu va crește niciodată într-un copac sau într-o floare. Minusculul grăunte conține în sine propria creștere și planta întreagă - copacul, floarea și fructul.

De aceea un grăunte de credință investită în adevăr e mai de preț decât un munte de credință investită în minciună. Credința în adevăr, oricât de mică, conține în sine prin însăși natura ei toate stadiile posibile, de la firava scânteie de la început de drum pâna la focul încredințării ce mistuie orice îndoială.




1 comments:

£avi H. said...

este adevarat ce ai scris...
fara credinta nu suntem nimic.
frumos mesaj :)