O, cât de mare e pustia

O, cât de mare e pustia
Prin care pașii-mi rătăcesc.
Din lături urlă nebunia
Și fiare crunte mă pândesc.


Prin codrii negri-mi țes cărarea,
Sub norii fără de popas,
În ochi mă doare întrebarea
Atâtor doruri fără glas.

Prin spini, cu tălpile rănite,
Cu degetele sângerând.
Mă regăsesc printre ispite,
Sunt Iuda propriului meu gând.

Îngenunchez în prag de seară,
Și iarăși plâng cu stropi de cer.
Și pentru-a nu știu câta oară,
Mă dărui și-napoi mă cer.

Și-un glas pogoară să m-aline,
Ca să pot totul să înfrunt:
„O, nu te teme, ești cu Mine,
Eu sunt de-a pururi Cel ce sunt."