Cu mâinile împreunate

Sunt creştină. Vreau să trăiesc ca o creştină. Să păstrez lumânarea aprinsă. Percep realitatea acestei aparente metafore cu toată profunzimea fiinţei mele. E ca şi cum aş trăi o veşnică zi ploioasă de toamnă, prin norii căreia se cerne mereu o rază de lumină.


Cuvintele îmi scapă. Niciodată nu mi-au fost prea fidele. Cuvintele trădează prea uşor. Trăiesc cu faţa întoarsă spre apus, cu răsăritul în suflet. Mă închin înaintea unui altar care face ca tot restul să pălească. Trăiesc cu mâinile împreunate, încercând să fiu ceea ce ar trebui să fiu dacă aş ucide tot ce e mediocritate în mine. Sunt fericită. Privesc lucrurile şi văd în ele reflectarea flacării acelei lumânări pe care mâna mea o ţine într-o veşnică noapte a Învierii.

Dumnezeu este în viaţa mea. Dumnezeu este viaţa mea. Nu sunt misionară cu normă întreagă, dar aş vrea să cred că în tot ceea ce fac bun, cu inima curată, din tot sufletul şi fără meschinărie, îl slăvesc pe Dumnezeu. Nu vreau decât să fie slăvit numele Lui şi în viaţa mea, ca în viaţa tuturor care se numesc copiii Lui.