Despre manie

Mânia e percepută în general ca un sentiment negativ, care poate să transforme un om bun într-un monstru și să ne ducă la fapte necugetate. Concluzia care ar decurge de aici e că ea trebuie întotdeauna reprimată și privită ca un păcat demn de dispreț. Biblia însă ne oferă o altă perspectivă.


În Efeseni 4, apostolul Pavel vorbește despre mânie ca despre un sentiment pozitiv și sănătos, afirmând că ea nu este în esență un lucru rău. Totul depinde de motivațiile și intențiile noastre. Dacă mânia e cauzată de sentimente egoiste precum mândria sau orgoliul rănit, ea se transformă în păcat. Dar există și cazuri când mânia e nu numai acceptabilă, ci chiar necesară, lipsa ei indicând nepăsare și ignoranță.

Exemplul clasic în acest sens e episodul biblic în care Isus alungă negustorii din templu. La rădăcina mâniei lui Isus nu se află motivații egoiste, ci corupția și nedreptatea din jurul lui. Mânia lui Isus nu are intenția de a face rău, ci de a îndrepta un rău deja făcut de alții. Ea e expresia mâniei drepte a lui Dumnezeu, ceea ce numim „mânie dumnezeiască” sau „mânie divină”.

Mânia e ca și focul. Dacă e controlată, poate fi utilă și productivă dar dacă scapă de sub control, se poate dovedi primejdioasă și chiar fatală. Deși e un sentiment natural, trebuie să fim foarte atenți cum o folosim și mai ales cum o exprimăm, pentru că ea poate avea efecte devastatoare.

Mânia umană e adesea motivată de ambiții egoiste și folosită ca o armă împotriva celor care ne-au rănit. Acest fel de mânie ne îndepărtează de Dumnezeu. Mânia lui Isus nu l-a îndepărtat nicio clipă de Dumnezeu, ba dimpotrivă, chiar prin faptul că n-a rămas nepăsător într-o asemenea situație, el l-a pus pe Dumnezeu pe primul plan, luptând pentru cauza Lui și dovedindu-și încă o dată dragostea față de Tatăl.